„Ca să scape de comunişti, românii au votat PSD-ul; ca să scape de hoţii din PSD au votat PNL-ul; ca să scape de hoţii din PNL au votat PDL-ul. Şi acum, ziceţi voi, ca să scape de hoţii din PDL trebuie să voteze înapoi cu hoţii din PSD + PNL?”. Acesta este mesajul pe care Nicolae Cristache l-a primit, alături de o întreagă listă, pe mail, zilele trecute, de la prietenul său Andu.

Concluzia diversionistă: să rămână Băsescu, cel puţin ne asigură stabilitate.

Şi s-a enervat, şi l-a durut. Iată ce i-a răspuns, în formă bruta, fără nicio exigenţă vizavi de forma literară: (Talida Covaci)
 

„Conducerea Statului Major General a luat la cunoştinţă, cu consternare, de activităţile locotenentului Gheorghe Alexandru, precum şi de datele cuprinse în raportul înaintat de comandantul Flotilei 71 Aeriană din Câmpia Turzii, privind soluţiile locotenentului Gheorghe Alexandru pentru administrarea ţării în această perioadă".
 

Părea să aibă vârsta lui Napoleon în bătălia de la Toulon. Şi-un nume imposibil: Gheorghe Alexandru. Căci sună ca şi cum ai zice Gicu Hitler. Şi totuşi a fost aplaudat. Era în studioul Antenei 3, la emisiunea lui Mihai Gâdea: uniformă de gală, gulerul cămăşii - impecabil, lauri pe cozorocul caschetei; un falnic şi drăguţel ofiţer al armatei române, ca să mă păstrez în coordonatele numelui. Şi-a zis, contrazicându-l pe purtătorul de cuvânt al Armatei: comandantul meu suprem, conform Constituţiei României, este poporul român;

Aseară, moderatoarea a fixat oglinda obiectivului de filmat în faţa lui Cristian Tudor Popescu şi, tutuindu-l, căci erau prieteni, i-a zis: vorbeşte despre tine. Iar el, privindu-se, s-a făloşit şi s-a descris cum a crezut el că este sau cum ar fi vrut să pară că este. Şi, la sfârşit, a spus că în ultima vreme se vede pe sine, cel care a fost, şi încă mai mult de atât, pe cel care începe să se schimbe îmbătrânind şi că nu-i place ceea ce vede.

Ortopedul meu este un om milos. Şi-a închinat viaţa patrupedelor betege; şi-a adunat în curtea sa zeci de câini şchiopi. L-a parafrazat pe Stalin şi a afişat la intrarea în bârlogul său bannerul cu vorbele „Câinele, cel mai preţios capital!” Şi-odată, în faţa curţii sale a oprit un Ferrari roşu, din care a coborât o duduie pe tocuri, cu o pelerină violet peste colanţii galbeni, şi-un dalmaţian, în alb-negru, de mărime medie, în lesă. Şi-un fund nu excesiv de civil. Imagine de ilustrată în culori asortate cu mult gust. Şi-a prins drag ortopedul meu de combinaţia de culori şi a trecut să colecţioneze dalmaţieni, cockeri, dobermani şi banii toţi au translatat de la câinii, cel mai frumos capital, la rasele domneşti.

Iată, dau năvală pescuitorii în ape tulburi. Un nebun spune: eu sunt Napoleon. Un alt nebun zice: Napoleon sunt eu. Ziaristul întreabă: cine are dreptate, domnu’ doctor? Doctorul răspunde: niciunul, Napoleon sunt eu! Aşadar, PDL-USL , egal mizerie. Niciunul nu e Napoleon. Napoleon sunt Aurelian Pavelescu (PNŢCD), Cozmin Guşă (aventurier), Bogdan Naumovici (cel care militează pentru cianură la Roşia Montană), Valentin Stan (frustrat), Elena Udrea (ideolog de budoar) şi alţii ca ei. Ei prepară noul Napoleon care salvează România.

_{Am spart găoacea. Nimic din ce-a fost nu va mai fi cum a fost. Dacă Opoziţa crede însă că se apropie ceasul victoriei sale s-ar putea să se înşele. Se încarcă de o misie, pe care s-ar putea să n-o poată duce. Evenimentele de ieri mărturisesc, obscur dar profund, că am avut de-a face cu o revoltă anticapitalistă. Dacă Puterea speră în uitarea poporului şi-n fraudarea alegerilor, iluzia o poate arunca în gesturi necugetate şi-n lupte de stradă.}

Înainte de a mă naşte, Dumnezeu a venit la mine cu doi gardieni ai săi şi un metronom. Unul dintre gardieni, cel gras, a pus metronomul în mişcare: 5...3...2... La 2, metronomul s-a defectat şi a trebuit să mai aştept; Dumnezeu nu înjura, fiindcă ar fi trebuit să-njure de dumnezei şi nu se cădea. În sfârşit: ... 1... start!

Revolta mea, intempestivă, a fost contrazisă de oameni cu sânge rece. Foarte rece. Aceştia spun că, în realitate, ar fi vorba de o victorie a protestatarilor, fără de care Băsescu nu i-ar fi cerut lui Arafat întoarcerea la muncă. Am fost pe cale să le dau dreptate, dar mi-a fost imposibil să merg până la capăt. Ca să fiu înţeles: domnul Arafat a fost, public, pus la l colţ de preşedintele României, botezat stângist, şi în fel şi chip.

Domnule Arafat, aţi fost dat afară; ca un lucru care merită umilit şi scuipat; unde vă întoarceţi? Pentru o clipă aţi ţinut aprinsă flacăra demnităţii noastre, a românilor; vă bateţi joc de ea? Cum să telefonaţi ca să fiţi reprimit unde aţi fost alungat pe scări? Aiureala că luptaţi din interior, nu mai e luată în seamă nici de românii naivi, nici de sirienii dvs. utopici. Ca să reformaţi ce? Reformaţi un partid care n-are niciun scrupul? Îl salvaţi de la înec, ca să obţineţi ce?

Un ins cu multă carte şi minte puţină a zis, scărpinându-şi barba deasă, neagră şi potrivită la frizer de lux, că manifestaţiile din pieţele ţării nu sunt reprezentative; adică, ce înseamnă o mie de indivizi într-o capitală cu peste 2 milioane de locuitori sau cinci sute de nemulţumiţi într-o localitate cu peste patru sute de mii de suflete? Deci, ce mare brânză ar fi manifestaţiile astea?

E miezul nopţii. Centrul Bucureştilor arde. Arde şi imaginaţia bărbatului care, în faţa unui pahar cu whiskey, priveşte încântat spectacolul rebeliunii început, experimental, în Piaţa Universităţii. Şi-odată cu el, priveşte toată ţara, care nu înţelege nimic. Cine se luptă cu cine? Şi de ce? Ca să obţină ce? Bărbatul alege trei cuburi de gheaţă, le lasă s-alunece pe marginea paharului pe care-l umple apoi cu băutura sa preferată. Îşi omagiază geniul. Imaginile de la televizor înspăimântă firile slabe; în 1990, astfel de imagini i-au securizat lui Iliescu fotoliul de la Cotroceni: oamenii au ales atunci stabilitatea; poate, cine ştie, el încearcă.

Demiterea lui Raed Arafat de la Ministerul Sănătăţii era programată încă de anul trecut. Fie că, aşa cum se afirmă în unele medii de presă, a refuzat să candideze la Primăria Capitalei din partea UNPR, fie că a fost vorba doar despre împotrivirea făţişă la noul proiect de Lege a Sănătăţii, sigur e că a reuşit să-l supere pe „marele şef” de la Cotroceni. Iar asta, aşa cum s-a demonstrat în nenumărate rînduri, NU se iartă.

Treptele eroismului au un sfârşit: moartea. Printre cei care le-au urcat, conştiinţa mea l-a reţinut pe Jan Palach, studentul ceh care şi-a dat foc în piaţa publică pentru a atrage atenţia lumii asupra tragediei patriei sale după invazia rusă în 1968. În semn de omagiu, un astrolog a botezat o stea cu numele său.

Schema reformei în sănătate gândită la Cotroceni arată astfel: angajatorul plăteşte, angajatul plăteşte; circa 11 procente din salarii curg în sănătate. Suma o adună Fiscul. Modalitatea? Se reţine direct la angajare. De aici, banii trec la dispoziţia şefului CNAS şi a ministrului Sănătaţii. Omul din fruntea Fiscului este numit de Cotroceni. Şeful Casei Naţionale de Sănătate şi ministrul Sănătaţii sunt, la rândul lor, numiţi de Cotroceni.

Bişniţarul este o vieţuitoare care-şi face culcuş în opulenţă; pe treapta ultimă de jos, dar în opulenţă; simte ca nimeni altul bogăţia şi şansa de a o parazita. Dacă e marinar, face comerţ clandestin cu blugi şi casetofoane; dacă e senator, îşi vinde votul; dacă e preşedinte de ţară, îşi vinde poporul - partea covârşitoare a acestuia.

Un caz simplu, fabricat de Miliţie şi acceptat cu îngăduinţă criminală de opinia publică

Ne dăm sau nu seama, de multe ori, judecăm cu ochii sau, mai bine zis, în funcţie de informaţiile pe care ochii le trimit minţii. Cu cât mai puţine informaţii avem despre un lucru cu atât mai mare este probabilitatea de a greşi.

Este posibil ca sfatul biblic „...nu judecaţi...” să se refere la acest aspect.
 

În loc să-i sară în cap (măcar) ministrului Igaş, bruma de polişti rămasă în Ministerul de Interne nu ştie cum să devină cît mai preş. În speranţa că aşa măcar nu-şi vor pierde slujbele, aşa cum sună ameninţarea permanentă. Ce înseamnă aceste slujbe? Muncă din ce în ce mai multă, umilinţe tot mai mari - din partea superiorilor, pe de o parte, dar, mai ales, din partea „onor” cetăţenilor, cetăţeni pentru care, cel mai des, uniforma şi/sau calitatea de poliţist nu mai au nici o valoare -, precum şi lefuri mai curînd simbolice. Numai aşa se poate explica faptul că poliţiştii au ajuns să practice adevărate forme de prostituţie.

Am zis că nu mai scriu şi n-am mai scris; am zis că nu vreau să mai ştiu şi m-am ţinut de cuvânt. Până la meciul Petrolul - Steaua, căci la ştirile din sport mă uit, fiindcă sunt stelist. Aşadar, un arbitru este deleagat să arbitreze întrecerea dintre două echipe de fotbal. La un moment, întrecerea este întreruptă de pornirea criminală a unui dezaxat. Un jucător este la pământ. Lovit huliganic. Infractorul îşi continuă nestingherit drumul spre jucătorii pe care doreşte să-i vadă morţi. Arbitrul nu opreşte jocul. Intervine Martinovici. Un sârb. Singurul bărbat adevărat de pe acel stadion.

Mă uit la televizor şi zic: iată o temă pentru bacalaureat. Este Strauss-Khan vinovat? Pentru prima oara în istorie o temă de maturitate ar fi trecută sută la sută: niciun zevzec! Singura nepromovată, cine? - Justiţia americană.

... cum spun Liiceanu, Patapievici şi compania, un extremist utopic. Domniile lor, Liiceanu şi ceilalţi, au străpuns porţile fundamentaliste; învăţăturile lor sunt decente, pragmatice. Dar surpriză: gângâveala marxistă a cucerit un veac, a configurat lumea de azi.

Era un joc urât, dar un joc. De-a viaţa şi de-a moartea, dar un joc. Îmi plăcea, nu-mi plăcea - un joc! Cu reguli. Participam. Eram un jucător.

Nu mai sunt. Nu mai pot fi. Marin Preda are o nuvelă în care un nevolnic, mai spătos decât ceilalţi, se folosea de fizicul mătăhălos şi câştiga. Venea pe maidan, îşi lega o mână la spate, şi se întrecea cu ageamiii, spre amuzamentul şi hazul general.
 

Ovidiu Nahoi, în Adevărul: Prostia nu doare, dar costă

… Tare s-au mai isterizat politicienii şi animatorii TV când cu reprezentanţa Ţinutului Secuiesc la Bruxelles! Au luat foc când au aflat că biroul este găzduit (gratis, o, Doamne!) de Reprezentanţa Regiunilor Ungare. Dar n-au fost curioşi să afle cum funcţionează drăcovenia. Ei bine, ea promovează imaginea regiunilor, furnizează informaţii autorităţilor locale şi sectorului privat, caută parteneri pentru proiectele regionale…
 

Şi-a zis Traian Băsescu: „Să fie referendum!”
Era înaintea alegerilor prezidenţiale.
Şi-a fost referendum. Şi-a văzut el că referendumul e bun.
 

Brrr! primul copil care s-a sinucis prin înec a fost şi primul preluat şi confirmat de obştea televiziunilor; a urmat al doilea şi-al treilea şi cine-i mai ştie...Toate, lozuri câştigătoare!

„Anastase, despre frauda din Parlament: O cruce care mă va marca pe mine ca om politic...”

O primă greşeală: doamna Anastase se crede om politic. Scuze! Doamna Anastase este un ACCIDENT politic.
 

Aşadar, sunt un ipocrit. Sentinţa gazetarilor de la „Gândul”. Căci înfulec cotlete de viţel şi plâng sentimetaloid după caii împuşcaţi. În Statele Unite, cu o democraţie reală, câinii vagabonzi se ucid în 48 de ore. Iată, deci, chipul nealterat al societăţii secolului XXI - America! Dacă porcii şi viţeii intră la cuţit, lucid vorbind, afirmă „Gândul”, câinii eutanasiaţi, caii împuşcaţi se supun, în fapt, unui act democratic. De echitate între viţelul sacrificat pentru fripturi şi calul împuşcat din motive sanitare. Cine-l plânge este un nenorocit de comunist. Un neadaptat la practicile societăţii capitaliste moderne.

Tocmai ce-mi propusesem să nu mai judec răul. Respectiv, să nu mă mai implic; să-mi spun că sunt doar o celulă trecătoare a unui organism în primenire eternă; să iau lucrurile aşa cum sunt, fără semnul plus sau minus în faţă; să nu mă mai contaminez cu judecăţi care-mi induc o stare de rău.

Riscant de afirmat, dar o fac: Steaua n-a jucat mai bine decât în meciul cu Dinamo din campionat, când a pierdut, 0-1; sau mai exact, a jucat la fel de bine. În campionat, Dinamo l-a avut pe Torje, Dică a lipsit de la Steaua - acest Dică. Dinamo a câştigat cu Torje, Steaua a pierdut cu Becali. Însuşi Andone a recunoscut atunci că victoria echipei sale a fost una cu şansă - şansa de a avea un jucător care să dea gol decisiv. Neşansa Stelei a fost de a avea un superjucător la cheremul unui patron paranoic.