Cele două voci de excepţie au regenerat în milioane de minţi un sentiment pe care zbirii de la răsărit l-au dorit mort pentru vecie, cel al mândriei de a fi român, al apartenenţei la latinitate şi europenitate, al luptei pentru ceea ce a fost şi este al nostru de drept: unitatea naţională într-o Europă democratică şi prosperă. În anii 1989, 1990 şi 1991, moldovenii din stânga Prutului au chemat, prin vocile celor doi, scrisul cel venit din stele, alfabetul latin, să vină la el în ţară şi la fraţii lui, pe valea dulce-amară, s-au rugat Domnului, cel care cu blândeţe măreaţă i-a iertat până şi pe cei care au distrus icoanele, bisericile şi l-au deportat în Siberii de gheaţă, au dorit să trăiască aşa cum inimii îi place, fără plebiscite dictate de imperii, în legea lor cea moştenită de la înaintaşi. Pentru ei, azima poporului nu putea fi alta decât suveranitatea naţională, ieşirea din sfera de influenţă a imperiului de tristă faimă al comisarilor norodnici, ei se bucurau de prieteni şi de fraţi din tot sufletul, chiar dacă visul cel mare încă nu se împlinise (si nici astăzi nu s-a împlinit).
Posteritatea va păstra numele lui Ion şi al Doinei Aldea-Teodorovici ca luptători, prin muzica lor, pentru realizarea a ceea ce s-a numit visul de aur al românilor – integritatea naţională. În mentalul colectiv al românilor basarabeni şi a celor din Ţară, ei vor rămâne întotdeauna cei doi cantautori care au imprimat oamenilor speranţă, iubire de aproape şi ne-uitare.
Muzica lor va dăinui mereu, iar prin ea, ei nu vor pleca nicicând.