Se încarcă pagina ...
Statistici
Vizite unice azi:
291
Hituri azi:
797
Vizite unice:
766258
Hituri:
5763211
Vizitatori online:
3
30.03.2016 18:27 - 18:27 Avocatul vă sfătuieşte        * * *       04.01.2016 09:12 - 09:12 Povestea lumii omului (fragment)        * * *       18.06.2014 07:32 - 07:32 A doua venire (final)        * * *       14.06.2014 07:26 - 07:26 Feriţi-vă de "afaceristul" Vasile Stan, din Harghita!        * * *       31.05.2012 08:41 - 08:41 "Un erou blestemat" vă aparţine        * * *       10.06.2011 20:18 - 20:18 O nouă surpriză de la Nicolae Cristache        * * *       21.10.2010 11:06 - 11:06 Necredinciosu, despre povestea "Sentinţei"        * * *       20.10.2010 14:01 - 14:01 "Sentinţa" poate fi a ta!        * * *       28.08.2010 09:00 - 09:00 Sentinţa - un an, un roman        * * *       10.07.2010 07:06 - 07:06 Sentinţa, un roman de Necredinciosu        * * *       

Testament literar (secvenţă)

Data publicarii: 22.08.2017 21:08:00
Autor: Nicolae Cristache
Testament literar (secvenţă)

În scurtă vreme scriitorul Nicolae Cristache va dărui lumii un Testament literar. Acesta urmează să cuprindă Balada câinelui Pablo, Margareta Porete, Povestea Messalinei şi Prietenia lui Belu Zilber, toate sub egida Foc nebun. „Sentinţa” vă oferă în exclusivitate răvăşitoarea poveste a Margaretei Porete.


Talida Covaci

Nota autorului: Dacă există greşeli de literă sau de termeni, daţi, vă rog frumos, vina pe Talida Covaci, şefa mea de campanie întru eternitate.

 


Margareta Porete

 


1 iunie 1310. Paris. Place de Grève. Toată noaptea a plouat. E dimineaţă devreme. Norii s-au spart. Se anunţă o zi frumoasă. Din rugul instalat în zilele însorite se înalţă acum un fum acru, înecăcios. Reprezentaţia anunţată pentru prima oră a fost amânată din pricina ploii. Curioşi, oameni şi câini se adună în tăcere în jurul estradei. Lucrătorii dau zor cu înteţirea focului. Grămezile de lemn din ajun refuză flăcările ce altădată aduceau singure spectatorii.

Privirile urcă spre cer. Talazurile vii freamătă. Un norişor gros şi jucăuş acoperă soarele. Nu pare ameninţător. Dar nu se ştie. La fel fusese şi cu o zi în urmă. Glasuri vesele, şugubeţe: Prichindelule, te ţinem minte, nu te împotrivi nouă!

Şi, în sfârşit, flăcări. Aplauze. Limbile de foc împiedică vederea. Nicio primejdie însă. Nu e decât un antrenament. Îşi fac apariţia oficialii. Sunt recunoscuţi după veşmintele de ceremonie. Lucrătorii coboară, fac loc slujitorilor bisericii. Din nou aplauze, de data asta pentru oficiantul călău. Şi liniştea adusă parcă de o mână nevăzută. Şi murmure care urcă pe măsură ce femeia destinată flăcărilor înaintează spre locul sacrificării. Chip senin. Mers uşor în ciuda vârstei de şaizeci de ani.

Margareta Porete.


A avut de ales între a-şi renega opera, o carte cum nu a mai fost una la fel, şi rugul Inchiziţiei. Catea are un titlu ciudat: Oglinda sufletelor simple. Între 1300 şi 1306, Guy Colmieu al II-lea, episcop de Cambrai, a interzis-o şi ars-o în piaţa publică.
În loc de a ceda, Margareta a adăugat operei sale încă 17 capitole.

În 1307, o nouă plângere a fost depusă împotriva ei de către Philippe de Marigny, noul episcop de Cambrai. În cele din urmă, inchizitorul William de la Paris se apleacă asupra cazului. Margareta Porete este întemniţată. 21 de teologi cu studii la Sorbona o găsesc vinovată.

Godfrey de Fontaines, filozof, „Magister" al Teologiei la Sorbona, jurist, moralist şi conversaţionalist, o va apăra absurd.

Se întâlniseră în paginile unde Margareta făcea distincţie între „Sfânta Biserică Mică“ (Sainte Église la Petite), dominată de educaţia populară şi „Sfânta Biserică Mare“ (Sainte Église la Grande), patronată de suflete libere. Termenii „Mică“ şi „Mare“ nu erau legaţi de numărul de membri. Principiile Sfintei Biserici Mici erau guvernate de canoanele ierarhiei ecleziaste. Sfânta Biserică Mare - de comunitatea sufletelor libere de canoane, virtuţi, judecăţi de valoare. Biserica Mică predică frica de Dumnezeu, frică necunoscută de spiritele libere. Spiritele libere sunt iubire şi iubirea este doar a lui Dumnezeu, care nu greşeşte niciodată.

Godfrey de Fontaines mergea până-n străfundurile gândului. Proclama supremaţia Legii Naturii. Legea Naturii nu are legătură cu religia. Prin Legea Naturii, omul se naşte pentru a trăi. Prin Legea Naturii, omul este hărăzit cu dreptul de a beneficia de tot ce este pe pâmântul din care s-a născut.

Legea proclamată de el este una cu mare putere de cuprindere. Dar, pesemne, din pizma care-l încearcă împotriva voinţei şi a principiilor lui, se simte micşorat în faţa acestei femei de o seninătate seducătoare. Pentru a alunga din el nemernicul sentiment, Godfrey schimbă vorba. O aduce la prologul cărţii Oglinda sufletelor simple. La frumoasa poveste de dragoste personalizată de o prinţesă care face dragoste cu un rege străin pe nume Alexander, chiar dacă ea îl cunoaşte doar din poveşti. Fiind vorba de un domeniu în care Godfrey nu este competitor, o poate lăuda fără ascunzişuri ipocrite. Este o poveste tulburătoare, zice el. Prin semnificaţia suprarealistă, dar şi, mai ales, prin harurile cheltuite pentru a o face convingătoare, reala, sublimă. Armoniei vorbelor i se adaugă culorile în care sunt înfăţişate faptele, nostalgia romantică şi calitatea excepţională a metaforelor. Şi a încheiat astfel:

- Am motive să presupun că Alexander este Alexandru cel Mare. Mă înşel?
- Nu te înşeli. Alexander este chiar Alexandru cel Mare. Nu pot spune că l-am cunoscut. I-am auzit melodia vorbelor...

Scria, reproducea vorbele pe care tânărul Alexandru i le spunea prietenului Cleitos; şi nu mai erau litere şi fraze, nici virgule şi semne de mirare, auzea melodia lor. Şi melodia aceea i-a mângâiat corzile sufletului zile şi nopţi de-a rândul.

Şi a urcat în împărăţia biruinţei, să-l cunoască pe cel ce-i stăpânea inima de atâtea zile. Şi l-a auzit iarăşi rostind vorbele deja cunoscute către Cleitos.
Zicea Alexandru că nu doreşte o domnie care să-i aducă bani sau plăceri, ci numai putinţa de a face tot ce-i mai înalt şi măreţ prin fapte de vitejie şi virtute, decât prin putere şi bogăţie.

Şi inima Margaretei a tresărit. Auzea ceva ce, de-atunci, erau şi vorbele ei. Şi-n vremea când se afla acolo şi se petreceau acele multe şi grele întâmplări, nişte oşteni spărseseră casa Timocleii, o femeie vestită şi înţeleaptă - şi, după ce au prădat-o de bani şi de lucruri, căpetenia lor, apropiindu-se cu sila de femeie şi necinstind-o, a întrebat-o dacă are undeva ascuns aur şi argint - şi ea mărturisi că are şi l-a luat doar pe el singur în grădină şi-a zis, am aruncat în fântână bunurile mele cele mai de preţ în timp ce cetatea era cucerită, şi îi aşternu în faţă câteva din podoabele ce-ar putea să se afle în apa stacojie - şi ochii căpeteniei străfulgerară înspăimântător sub pleoape şi, după ce-şi sătură ochii privind hămesit la podoabe, se aplecă să cerceteze locul.

Timocleea i-a făcut brânci în puţ şi, aruncând pietre multe peste el, l-a omorât - şi cu ea în lanţuri, oştenii s-au prezentat la Alexandru.

Cine eşti? o întrebă regele - şi ea a zis: sunt sora lui Theagene, cel care a luptat la Cheroneea împotriva tatălui tău, Filip, pentru libertatea grecilor şi care a căzut comandând oastea - şi pieptu-i se zbătea de plâns şi vaier după fratele ucis şi casa devastată; pe chip, însă, nicio fibră nu-i tremura.

Alexandru sări din scaun cu ochi plini de uimire: femeie, zise, mare curaj ai avut să dai ochii c-un om care-o droaie de prieteni şi veri pierdu la Cheroneea - dar asta e soarta ce zeii o sortiră sărmanilor oameni: viaţa să-şi ducă în durere şi lor de nimic să nu le pese - două butoaie se află în Olimp, pe podelele lui Zeus; unu-i butoiul de rele, celălalt e butoiul cu bune - când un amestec din ele cuiva dă Zeus, nenorocirea-l aşteaptă, dar are şi parte de bine.

- Te iert, femeie, a zis Alexandru, vezi-ţi de drumul tău!

Şi deasupra lor nu mai era nimeni. Doar Dumnezeu. Ei erau Dumnezeu. Timocleea, prin iubirea pentru libertatea în slujba căreia murise tatăl ei înfruntându-l pe Filip, tatăl lui Alexandru, şi Alexandru, prin libertatea pe care i-o putea acorda iubirea lui pentru libertate.
Şi ea, Margareta, prinţesa îndrăgostită, era acolo, alături de acei Dumnezei.

Godfrey a rămas înţepenit în jilţul înalt, pe care Margareta i-l oferise în semn de respect. Altele erau motivele pentru care o adusese pe autoarea acelei stranii scrieri pe calea mărturisirilor romantice.

- Asta-i tot? a vrut să ştie Godfrey.
- Ce-ar mai fi de spus, magistre?
- Multe, a zis Godfrey. Multe. Dumnezeul tău era totuşi un muritor. Şi aşa cum nu există vas care să apere etern conţinutul din el, tot la fel şi omul, cu timpul se strică, chiar dacă vasul este încoronat cu nimbul biruinţei.

Margareta nu părea a ticlui zicerea nu excesiv de sinceră a magistrului.

- Adică? a întrebat.


Iată-l acum pe Alexandru în vârful lumii, fără să ia cu el altceva decât cele cuvenite. Şi-odată, spre seară, vizitându-şi oştenii...

- Dar poate cunoşti ce a urmat?
- Nu, vorbeşte, îl îndemnă Margareta.

Şi-odată, spre seară, vizitându-şi oştenii, îi găsi prădând şi cărând toate bogăţiile din tabăra duşmană - acestea erau neobişnuit de îmbelşugate, cu toate că perşii, pregătindu-se de luptă, lăsaseră cea mai mare parte din bagajele lor la Damasc. Rămăsese neprădat doar cortul lui Darius, ca să îl dea lui Alexandru. Şi totul în el mirosea zeieşte din pricina aromelor şi mirodeniilor - şi tot cortul la fel arăta, cu marginile tivite cu aur şi scânteieri în zvâcnirile asfinţitului, impunător atât prin înfăţişarea şi mărimea lui, cât şi prin podoabele răvăşite ademenitor - şi privind către prieteni, Alexandru a zis că asta înseamnă, pare-se, a împărăţi!

Şi-n drum spre cină, continuă Godfrey, urmându-l pe Alexandru, Cleitos zise ca să priceapă cel ce-şi uitase frumosul jurământ de care te-ai îndrăgostit: „Iată cealaltă faţă a visului pe pământ, a împărăţi, iată virtutea la capătul său de folosinţă!”

Margareta încuviinţase cu clătinări continui ale capului concluzia la care voise să ajungă magistrul şi continua să o facă şi după ce acesta nu mai vorbi. Era vădit, Margareta rumega răspunsul care putea fi unul favarobil sau dimpotrivă. De parcă s-ar fi îndoit el însuşi că materialul pe care-l oferise spre rumegare era de ajuns pentru o corectă edificare, Godfrey continuă:

Şi-n Gaza, faţă în faţă cu Betis, căpetenia vitează a oştilor duşmane, zise cu încrâncenare de stăpân: „Nu ai să mori cum ai vrut, Betis, pregăteşte-te să suferi toate chinurile care se pot închipui faţă de cel învins!”
Betis era singur, cu armele frânte, plin de sânge şi răni; luptase de unul singur în mijlocul unei cete de macedoneni - şi nu scotea vorbă la aceste ameninţări; rămânea cu faţa nu doar hotărâtă, dar şi dârză şi mândră, şi ea, nevăzută, lângă el; şi Alexandru a spus, cum spuneau împăraţii pe vremea lui:

„Plecat-a, el, genunchiul? Scăpat-a, el, vreun glas al rugării? Nu! Cu adevărat voi frânge tăcerea ta, Betis! Şi dacă n-am putut smulge un cuvânt de la tine, voi smulge vaiete.” Şi, întorcând mânia în trufie, porunci să i se străpungă călcâiele, să se treacă prin ele o sfoară şi să fie târât de viu, rupt şi sfârtecat în spatele unui car - şi la sfârşitul înspăimântătorului spectacol, oştenii izbucniră în chiote victorioase...

Magistre, începu Margareta să vorbească în sfârşit, ştiu că vreţi să-mi luaţi apărarea în Comisia inchizitorială. Discuţia despre iubirea mea pentru Alexander riscă să ne despartă, să ne împingă pe căi nedorite de niciunul. Aparţinem unor biserici diferite, indiferent că una se numeşte „Mică” iar cealaltă „Mare”. De ce vreţi s-o faceţi? Fiindcă, iată, deşi aveţi la îndemână o armă mortală, recurgeţi la surogate: „Betis”, „Asta înseamnă a împărăţi”...

- Nu ştiu nimic despre o armă mortală pe care aş avea-o în mână, te asigur! Nu în ceea ce îl priveşte pe Alexander, în orice caz. Nu sunt un specialist în domnia lui Alexandru cel Mare. Cele câteva poveşti de care mi-am amintit au fost auzite de mine în împrejurări diferite şi în legătură cu semnificaţii diferite.

Trăia pentru a doua oară în viaţă sentimentul unei frustrări indefinite. Prima a fost atunci când s-a ataşat de Toma de Aquino, l-a urmat, depăşit şi uitat. Acesta s-a născut în castelul Roccasecca, aproape de Napoli, fiind al şaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de cinci ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare şi-a întrerupt educaţia atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă şi împăratul romano-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli; acolo a studiat cele şapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii şi astronomiei.

Îşi începe educaţia în filosofie odată cu studiul „artelor" logicii şi astronomiei: citeşte tratatele logice ale lui Aristotel şi comentariile învăţaţilor ulteriori şi este familiarizat cu lucrările ştiinţifice şi cosmologice ale lui Aristotel de către un profesor numit Peter din Irlanda.

În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aştepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah şi abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei şi-a manifestat atât de limpede supărarea, încât dominicanii au decis să-l trimită la Paris, pentru mai multă siguranţă. Pe drumul într-acolo, este răpit de fraţii săi mai mari şi închis mai mult de un an în castelul de la Roccasecca. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greşeli care pot apărea în exemplele de raţionamente standard şi un fragment asupra propoziţiilor modale.

La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la şcoala dominicană de la Köln, unde a studiat din 1248 până în 1252, cu Albertus Magnus. Sub influenţa lui, Toma a învăţat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puţin timp înainte disponibile în traducere latină.

Era un elev tăcut şi meditativ, avea o constituţie masivă, era lent în mişcări şi de un calm imperturbabil; colegii îl tachinau spunându-i „Bou Taciturn" însă erau plini de admiraţie pentru notiţele lui. Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său a spus Albertus.

În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr, după standardele vremii, pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepţionala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obţine bacalaureatul canonic şi spre a începe să ţină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licenţiat canonic.

În 1256 a capătă titlul de Magistru şi preia catedra de teologie, iar în 1259 pleacă pentru şase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părţi din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârşit a unei lucrări începute la Paris: Summa contra Gentiles. Toma a fost luat în slujba lui Papa Urban al IV-lea ca scriitor de rugăciuni şi imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, d’Aquino a fost trimis la Roma pentru a deschide o şcoală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deţinuse la Paris.

În timp ce ţinea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experienţă misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alţii ca o prăbuşire mentală, care a pus capăt întregii sale activităţi de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-şi continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”.

În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă şi latină; deşi cu sănătatea şubredă, a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forţat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire cisterciană din vecinătate, unde a murit la 7 martie 1274.

Sfântul Toma de Aquino a fost cel pe care el, God de Fontaines, l-a urmat şi depăşit. Toma devine sfânt, iar el, Godfrey de Fontaines, un uitat, un produs expirat. Acum, această arătare din ceruri, Margareta Porete, îi provoacă aceeaşi simţire. Ea va deveni, fără nicio îndoială, un martir, iar el, cel mai dotat, cel mai profund în gândire, va fi nimeni. Se ameţise la gândul că cineva care, ca un sărac cu duhul, afirmase că tot ce a scris sunt paie, va fi statuie peste veacuri. Godfrey are o revelaţie care nu-l va mai ajuta. Nebunii ăştia, în silinţa de a nu le spune semidocţi, au, spre deosebire de el, o calitate care i s-a părut neconcluentă: au rămas ei înşişi, nişte nebuni. Le este superior în gândire şi insignifiant în comportament. Ceea ce, Domnul să mai înţeleagă!

O auzi pe Margareta ca venind din altă lume:


- Bine, ascultaţi!


Trimise Alexandru la Damasc călăreţi de-au adus banii, bagajele, copiii şi femeile perşilor, ca spre un liman de scăpare şi de mari cânturi ale tăcerii, şi îndulcindu-se din aurul, din argintul, din femeile şi din felul de viaţă al perşilor, macedonenii se grăbeau să treacă peste destrămări şi poveri de suflet, şi-n mijlocul bogăţiilor începuseră să se dedea moliciunii: pardoseli de marmură neagră, cu pinteni de argint, şi din toate părţile veneau miracole şi serbări - se făceau nesuferiţi în plăceri grosolane şi-n noaptea lăptoasă zămisleau în odăi luminate de lămpi mângâiate de unde de borangic, ode ale destrăbălării, pe cenuşa unde odinioară eternizau alţi oameni; pălea lumina ochilor ca-ntr-o piatră ponce, să-ncânte destrăbălata suflare a apusului.
Din pricina bogăţiei şi a vieţii voluptuoase pe care o duceau, voiau să prelungească starea de moliciune şi de bine, făceau cu greu drumuri întortocheate şi expediţii obositoare şi, puţin câte puţin, au început să se încingă la bârfe. Agnon din Teos purta cuie de argint în sandale; lui Leonnatos, mai multe cămile îi aduceau nisip din Egipt pentru gimnasium, iar Philotas, fiul lui Parmenion, îşi pusese o sută de covoare la porţi şi la baie, iar când se ungeau cu ulei pentru exerciţiile fizice, consumau mai mult mir decât altă dată untdelemn şi la baie aduceau meşteri ungători şi sclavi...

Şi-aude Alexandru vorbele lui Cleitos: dorit-ai să fii Diogene, încununat-ai cu măreţie pilda de curaj a femeii Timocleea, şi-atâtea vorbe avântat gândite de tine sunt astăzi lucruri greu de rostit chiar de noi, şi doar pe jumătate înţelese - priveşte veşmintele-ţi scumpe cu care te făleşti, de modă persană, şi adu-ţi aminte de învăţătorul Leonida - cuvintelor ce întârzie în gurile noastre le punem căluş.
Nemaiputându-şi stăpâni mânia, Alexandru luă un măr de pe masă, îl aruncă în Cleitos şi-l lovi; începu apoi să-şi caute pumnalul - şi valul creştea stârnit de vânturi venite din toate colţurile petrecerii, unul făcea unui zeu închinare şi altuia altul, şi toţi ospătau din merinde, rugându-se să fie feriţi de moartea de-acum în pornire.
Aristofanes reuşise să-l scoată pe Cleitos afară pe nesimţite şi toţi îl înconjuraseră şi-l rugau să se liniştească - iar Alexandru, sărind de la masă, începu să strige în limba macedoneană şi să cheme străjerii; porunci ca trompetistul să sune alarma şi-l lovi cu pumnul, fiindcă acesta se codea şi nu voia să sune - hai, dar, mai repede, zicea, pune pe crainci să buciume veste armiei ca toţi să se adune pe loc la poruncă - şi zarva sporea în odăi, moartea însăşi, cu zvon de şoaptă la început, se putea face auzită peste tot.
Prietenii îl scoteau pe Cleitos afară, el intra iarăşi pe alte uşi, mai nepăsător şi mai îndrăzneţ, spunând acest stih din Andromaca lui Euripide: „Vai mie, ce obiceiuri sunt în Grecia!”
Şi totul sfârşea în strigăt de papagali.
Alexandru smulse lancea unui soldat din garda personală şi, lovit de iureşul zăpăcelii din jur, îl străpunse pe Cleitos prin perdeaua de la uşă - Cleitos căzu gemând şi urlând. Venindu-şi în fire şi văzând pe prieteni încremeniţi de groază, Alexandru, cu inima bântuită de o stranie fantomă, smuci lancea din trupul lui Cleitos; încercînd să se înjunghie cu ea nu mai avut puterea s-o facă; oştenii de pază îl găsiră trântit lângă Cleitos; şi-alături, ai lui, o grămadă, jeleau şi ziceau lasă-l, rege, în odihnă, măcar că ne doare, dacă-i răpus, astfel îi scriseră zeii ursita; ţinut de mâini, Alexandru fu dus cu greu în camera de culcare.
Îşi petrecu noaptea în zbucium, plângând, iar a doua zi sta întins pe pat, strivit de povara crucii sale. Nu ţipa, nici nu plângea, ci gemea greu. Şi uneori zicea: „M-am omorât pe mine, m-am omorât pe mine cel care ţinea în mine un neam pur. Pământ mi-s, Zeus, anii aceia!”
Cu mintea tulburată şi înfricoşată, Alexandru căzu pradă bigotismului. Începu să sacrifice cele ce se cădeau zeilor. Orice întâmplare neobişnuită şi ciudată, cât de mică ar fi fost, o socotea minune şi semn zeiesc; palatul era plin de oameni care aduceau sacrificii şi făceau purificări şi-i stârneau lui Alexandru o teamă copilărească. Frumoasele focuri de ierburi îi îndrumau paşii în tainice nopţi unde înflorea dulcea amăgire a vinului. Abia se termina un ospăţ strălucit şi începea un altul. Şi pe când se îmbăia, ca de obicei, pregătindu-se de culcare, a venit un med şi l-a poftit să petreacă la el acasă.
Şi s-a dus, şi luat de ale sale vechi deprinderi, a mai cântat un cânt al oamenilor care trăiau ca să trăiască, şi bând toată noaptea, în ziua următoare începu să aibă călduri. Încă nu golise cupa închinată lui Heracles, şi-l cuprinse deodată o durere de şale ca şi când ar fi fost străpuns de o lance; începu să aiureze şi muri la 30 ale lunii Daisios.
Avusese totul şi totul era nimic - şi stoluri de corbi vor fi trecut şi vor fi ciugulit făina presărată de el.

- N-am cunoscut acest episod din viaţa lui Alexandru decât vag, recunoscu, doar pe jumătate sincer, Godfrey. Dar, ai dreptate. Dacă l-aş fi cunoscut, aş fi avut în mână o armă mortală. Iată o folosesc: nu de aceea mi-ai oferit-o?
- Corect! Foloseşte-o!
- Te-ai îndrăgostit de un bărbat care şi-a trădat credinţa, jurământul şi tot ce este superior în lumea ta: iubire, îngăduinţă, prietenie, generozitate... Ce rost mai are să mori pentru o carte pe care, după ce ai scris-o, tu însăţi o renegi, îi trădezi esenţa?
- Magistre, permite-mi să-ţi amintesc că dumneata însuţi ai folosit cuvântul „prolog”: „în prologul cărţii”. Aşa este, povestea mea de dragoste este doar un prolog al cărţii mele.

Ei, bine, după consumarea poveştii de dragoste, bunul meu magistru, m-am întors în lumea reală şi am văzut cum nici omul care biruise lumea, nici Biserica, nici Inchiziţia, nici mulţimea de înţelepţi nu izbutiseră să îndrepte ceea ce era strâmb în oameni şi cum în locul dreptăţii este fărădelegea şi în locul celui cucernic, cel nelegiuit.

Şi mi-a fost dat să fiu martor şi cauză unei clipe de fericire. Trăia în gospodăria tatălui meu o slujnică voinică în suflet şi curată în toată viaţa ei, Magdalena. Şi avea femeia aceea tânără trei fete şi un soţ hain cum sunt toţi bărbaţii egoişti cu suflet de iască. Trăiau în nevoie, căci doar în seama ei cădeau toate grijile familiei.
Fata mai răsărită era văduvită de dragostea ce mai ajungea doar pentru ultimele două fiice, de doi şi patru ani. Şi azi aşa, mâine la fel, Andreea, acesta era numele fiicei mari, căzu pradă deznădejdii. Brusc, se puse a ciopârţi tot ce găsea în cale, a rupe şi murdări toate lucrurile mamei.
Am simţit atunci în mine pornirea orgiei ce nu pregeta să-şi anunţe furia pe chipul mamei. Din clipă în clipă putea să se producă o nenorocire. Ceva din mine, poate din lecturile mele, din făgăduinţele mele trădate, m-a împins să strig: „Sărut-o!”
Ce a urmat a pogorât din ceruri: mamă şi fiică s-au înlănţuit într-o îmbrăţişare fără sfârşit. Zăgazurile fuseseră rupte, puhoaie de lacrimi se revărsau din viaţa lor oropsită peste câmpul eliberat, împlinit. Învinseseră viaţa de năpastă. Învinseseră raţiunea oarbă. Învinseseră întunericul din ele. Pentru o clipă doar, dar învinseseră. Pentru o clipă au fost Dumnezeu.
Alexander, în loc să fie mândru cu viaţa de biruitor, cu şcolile şi aşezămintele de cultură pe care le-a ridicat pe un continent întreg, cu bătăliile în care a învins, cu vitejia şi cutezanţa dovedite, el a recunoscut că a avut totul şi totul era nimic. Şi nimic era totul.
Era eliberat. Era, în sfârşit, din nou, el însuşi.

- Şi, pentru mine, magistre, moartea pe care am ales-o este sărutul care mă eliberează. Sunt liberă. Sunt eu însămi. Nu e nevoie să mă aperi!

Şi n-a mai apărat-o decât ocazional. Fiindcă rezultatul ar fi fost acelaşi. Istoria îşi alege personajele credincioase lor însele.

 

Afisari: 118
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva