Se încarcă pagina ...
Statistici
Vizite unice azi:
256
Hituri azi:
919
Vizite unice:
723329
Hituri:
5574968
Vizitatori online:
2
30.03.2016 18:27 - 18:27 Avocatul vă sfătuieşte        * * *       04.01.2016 09:12 - 09:12 Povestea lumii omului (fragment)        * * *       18.06.2014 07:32 - 07:32 A doua venire (final)        * * *       14.06.2014 07:26 - 07:26 Feriţi-vă de "afaceristul" Vasile Stan, din Harghita!        * * *       31.05.2012 08:41 - 08:41 "Un erou blestemat" vă aparţine        * * *       10.06.2011 20:18 - 20:18 O nouă surpriză de la Nicolae Cristache        * * *       21.10.2010 11:06 - 11:06 Necredinciosu, despre povestea "Sentinţei"        * * *       20.10.2010 14:01 - 14:01 "Sentinţa" poate fi a ta!        * * *       28.08.2010 09:00 - 09:00 Sentinţa - un an, un roman        * * *       10.07.2010 07:06 - 07:06 Sentinţa, un roman de Necredinciosu        * * *       

A doua venire (final)

Data publicarii: 18.06.2014 07:32:00
Autor: Nicolae Cristache
A doua venire (final)

„Senţinţa” vă oferă, azi, ultimul fragment din capitolul XX al romanului „A doua venire”, scris de Nicolae Cristache.

Molcomia renană a vorbei îl ajuta să treacă agale peste lucrurile din jurul său; parcă nu le-ar mai fi văzut până atunci şi încerca să le memoreze. De mâine nu va mai fi nimic, nici frumos, nici urât; ochii, dacă puterea lor va continua un timp, vor privi înspre miezul vieţii care a fost şi pe care el n-a încetat o clipă să o cerceteze. Privea de parcă-nainte de moarte ar fi vrut să-ntindă veşnicia între el şi lucrurile acelea. La mijloc, veşnicia era rară; prin firele rare se vedea hăul şi la poarta hăului, iată, mereu tânăra Margareta Porete, în aura rugului încă încins. Nările fremătau, adulmecau mirosurile de care se ferise şi care, iată, acum, evocau viaţă; izul de muşama, de lemn tras la rindea, de femeie asudată ori de lapte rânced de mamă pe gâtul copilului... biblioteca, aerul stătut al sălilor de conferinţe, şi toate în străluciri de oameni, de atâţia oameni pe care i-a iubit, de atâţia oameni pe care i-a detestat şi toţi, absolut toţi, erau oameni care miroseau a oameni.

Şi-odată, după ce puricase împreună cu Engels zicerile lui Hegel preluate şi de Goethe, ajunseseră la concluzia că, iată două genii germane, amândoi cu minţi universale, nu putuseră ieşi din corsetul secolului lor şi că, în mod sigur, nimeni, niciodată, nu va putea sări peste umbra sa, oricâtă cultură ar avea. Şi ziceau, iată, Ptolemeu privea lumea şi lumea era buricul universului. Peste 1300 de ani, Copernic privea aceeaşi lume, şi lumea era o biată lume pusă în mişcare de legi pentru care nu era răspunzătoare şi pe care nu le putea modifica oricât s-ar opinti, o lume blestemată să rămână în trenul care aleargă, aleargă, din care se poate coborî doar prin moarte, aleargă către o destinaţie pe care n-o va cunoaşte decât la staţia terminus, dacă va exista. Şi ei se-ntrebau, Engels cu el se-ntrebau, noi mecanismele cărei lumi le analizăm, ale lumii lui Ptolemeu, ale lumii lui Copernic, ale lumii geniilor care se vor naşte? Şi i-a zis lui Kugelmann, ai perfectă dreptate, doctore, nici eu nu pot sări peste umbra mea cu pasul; nici face altceva decât mi-e rostul ascuns în celula din care toarte ne tragem să fim repere pentru timp şi spaţiu, un capitol dintr-o carte frumoasă cum nu e alta pe lume, „Oglinda sufletelor simple”, scrisă, cu preţul arderii pe rugul Inchiziţiei, de Margareta Porete. O simplă călugăriţă; a murit în anul 1300 şi 2, şi 3, şi 4, cam aşa ceva. Pe vremea aceea se scria pe pergament din piele de oaie sau bovină; numai pentru a prepara cerneala necesară era nevoie de un timp la fel de îndelungat ca şi pentru scrierea unei lucrări. Margareta a copiat cartea sa în multe exemplare şi a trimis-o mai-marilor Bisericii; şi nu ca sfidare. Era încredinţată că le va lumina mintea. A fost azvârlită în temniţă şi pusă să aleagă: arderea pe rug sau cartea. A ales arderea pe rug şi ne-a lăsat nouă cartea; mulţimea adunată s-o vadă pe rug, mişcată de demnitatea acelei făpturi plăpânde, a rămas în piaţă multe, foarte multe ore, cu lacrimi în ochi, până ce trupul Margaretei a ars complet, a rămas rugul şi deasupra lui nimbul Margaretei... Asta e veşnicia, de-aş fi ştiut, dar cine a ştiut?...

Nu ştiu dacă m-aş fi băgat în foc, ştiu doar că mi-ar fi plăcut s-o fac: înţeleptul trăieşte cât îi trebuie, filistinul trăieşte cât poate. Ţi-am mai vorbit despre Cato, nu şi despre momentul sinuciderii acestuia. Cato, pregătit să-şi pună capăt zilelor, a făcut ordine în hârtii, a ticluit misiunile de luptă, le-a împărtăşit căpitanilor şi aştepta veşti despre senatorii care urmau să plece din portul Utica. Pentru că veştile întârziau, adormi atât de adânc, încât i se auzeau sforăiturile din încăperea alăturată. Fu deşteptat de trimisul său în port care-l vesti că furtuna împiedicase pe senatori să ridice pânzele. Atunci, el trimise pe un altul în port pentru următoarele veşti, iar el se întoarse în pat ca să doarmă mai departe, şi dormi până când cel din urmă veni să-l încredinţeze că senatorii au putut pleca. Abia atunci Cato se sinchisi şi sfârşi treaba pe care o pusese la cale cu minuţiozitatea celui pregătit să plece în cea mai lungă dintre călătoriile posibile. Trecuse prin viaţă ca un chiriaş. Când i se sfârşi contractul - ceea ce avusese de făcut, făcuse -, nu mai avea niciun rost să şi-l prelungească; s-a culcat ca pentru o călătorie îndelungată... Şi că el, Marx, la vremea când citea despre sinuciderea lui Cato dormea pe apucate şi dacă alcătuirea i-ar fi permis n-ar fi dormit deloc. Corabia mergea înainte, cu sau fără el, ca o corabie de nebuni... adevărul e oală cu două torţi, o apucă şi ăl de la dreapta şi ăl de la stânga. Dionise îi dăruise lui Platon o haină pe portul perşilor, lungă ca o rochie şi miresmată. Platon nu o primi spunând că fiind bărbat nu s-ar îmbrăca bucuros cu o haină de muiere. A primit-o în schimb Aristip, filozoful Curţii, cu replica „Nicio îmbrăcăminte nu-mi va putea schimba curata bărbăţie”, iar când Diogene, văzându-l pe acelaşi Aristip trecând îi spuse „Dacă ai şti să trăieşti din varză, nu ai mai linguşi un tiran”, Aristip i-a răspuns: „Dacă-ai şti să trăieşti în lume, nu ai mai spăla varză”, şi undeva departe, la capăt, poiana cu gazele, valuri-valuri înghesuindu-se unele într-altele spre nicăieriul care-i moartea.

Titanul din faţa mea îşi pierduse zugrăveala şi dacă l-aş fi atins i-aş fi simţit doar tăria. De la braţe în sus, cineva desenase un soare care se stingea la apropiere. Erau umbre de frunze şi-o pată de cerneală roşie-n mijloc. Şi când m-apropiam soarele se stingea, şi de mă depărtam, se-aprindea, şi aţipeam în legănarea din vis, şi el dădea din cap absent, da, da, şi era speriat, mi-a fost frică să privesc în urmă, mi-a fost frică şi frica asta era ca un miriapod cu gheruţe, scormonea în mine, şi-am trăit aşa, de nu mai ştiam dacă-s viu, îi scriam prietenului din tinereţe, Arnold Ruge, noi nu ne prezentăm lumii ca nişte doctrinari, cu un principiu nou: iată adevărul, cădeţi în genunchi în faţa lui. Noi îi arătăm doar pentru ce luptă de fapt, şi conştiinţa aceasta este un lucru pe care lumea şi-l va însuşi vrând-nevrând. Atunci se va dovedi că lumea visează de multă vreme un lucru pe care-l poate avea în realitate numai devenind conştientă de el... Pentru a fi iertată de păcatele ei, omenirea trebuie doar să le recunoască drept ceea ce sunt ele în realitate. Şi am privit paloarea chipului care, la lumina amiezii, strălucea şi m-am gândit că nu de la lumina de afară era, ci de la reflectoarele din mine. Lissagaray depănase o poveste adevărată. Felul de poveste la care visase tinereţea mea. Oala cu două torţi a adevărului - Margareta Porete şi Lissagaray, de o toartă, cu poveştile lor şi vieţile lor, şi eu cu întrebarea de ce n-am avut curajul să fiu nici Margareta, nici Lissagaray al Germaniei, aşa cum năvalnicul Bakunin fusese Lissagaray al Rusiei.

Credea în năzăriri ca să uite că-i doar un om, un reper pentru spaţiu şi timp.

La venire duceam cu mine, în tolbă, o poveste, povestea lui. Povestea unui om care s-a urcat în vârful lumii ca să o privească. Mă-ntorceam din călătoria asta cu o altă poveste, căci însoţindu-l cât mi-a stat în puteri până-n vârful lumii, nu lumea am văzut-o de-acolo, ci pe mine. Şi nu m-am recunoscut. Aşa că, i-am zis, nu mă întrebaţi cine sunt şi de ce am venit. Şi ce am în tolbă. Căci nu mai ştiu. Sunt şi nu sunt. Cine sunt dacă sunt?

Privea neliniştit spre uşa întredeschisă. M-am ridicat s-o închid şi n-a protestat, preocupat să şteargă lacrima trădătoare, cu degetul arătător urcând pe canalul de lângă rădăcina nasului. Aţipise. Nu m-am reaşezat. Am rămas în picioare. Era ceva peste miezul zilei. Lumina soarelui răzbătea pieziş peste părul ca sarea al lui Mohr, aprinzându-l, şi peste jumătatea frunţii, eliberată de gânduri. M-am aplecat să-mi închei şireturile rămase desfăcute, ca totdeauna, niţel maşinal, cu sufletul apăsat de strânsura momentului. Îmi venea greu să mă gândesc ce făcusem şi dacă făcusem ce era atunci şi n-a mai fost. Am simţit o mişcare în spatele uşii şi am deschis-o: „deşteptuţa”. Am cătat ceva de mâncare, cu degetele răşchirate am greblat rămăşiţele de insecte de sub canapea şi i le-am aşezat în drum; a trecut pe lângă fără se le ia în seamă. Mi-am amintit cum în urmă cu câteva ore, mâna lui Mohr cobora reflexiv cu mângâieri pe carapacea cu desene geometrice şi m-am gândit că pe drumul de întoarcere voi simţi în palmă catifelarea desenului şi toată viaţa la fel. „Deşteptuţa” şi-a reluat locul de căpătâi; mâna lui Mohr n-a mai coborât. L-am auzit întrebând: cât este ceasul?
...
Nu suntem născuţi pentru noi.

Suntem nişte repere pentru timp şi spaţiu, o convenţie, ca numărul anilor...

Când mă împingea să ghicesc pentru el de ce n-a avut curajul Margaretei Porete, şi nici măcar al lui Bakunin, am preferat să par că-l ascult şi atât, dar n-am încetat o clipă să găsesc un răspuns. Margareta l-ar fi găsit, eram sigur. El, Mohr, nu-l va şti curând, îl va afla odată cu lumea, când nu vor mai exista întrebări de pus.

Gata! Ora închiderii, vă rugăm!... Domnu Marx e valabil şi pentru dumneavoastră... Geniu? Ce geniu? Niciun geniu! E ora închiderii!...
...


Engels a sosit la două şi jumătate. Când a urcat, Marx era lungit pe canapea; adormise pentru totdeauna şi Engels a zis: Mohr a murit!


Era trei fără un sfert.


Tussy a mai trăit 15 ani, nefericită; s-a sinucis în 1898, la 43 de ani.

 

Nu uitaţi, prima formă a romanului poate fi achiziţionată de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro
- libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor - Standul de carte EPUBLISHERS din holul central - Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editură, puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache - „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html

 

Afisari: 3562
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: WRaW6HNy (1 mesaje scrise) (May, Fri 06, 2016 / 11:28)
If not for your writing this topic could be very coevulotnd and oblique.
Alte articole | Arhiva