Maher a obţinut eliberarea condiţionată a reporterului Dorin Faimă; ca reprezentant al sindicatului Federaţiei Naţionale a Patronilor de Tripouri, la mitingul jubiliar din Piaţa Constituţiei. Trece s-o ia de acasă pe Georgeta. Fata îl întâmpină în pijama; nările îi freamătă ca la căluţi; atât pantalonaşii, cât şi bluziţa i-au rămas mici; îi îmbracă trupul de femeiuşcă doar sumar: până sub sâni, bluziţa, până sub genuchi, pantalonaşii.
- Dragul de tine, eşti nedormit. Ai mâncat ceva? Mi-ar plăcea să facem sex, Dorin. Ţie, nu?
- Ba da.
- Ce păcat că nu se poate! Sunt fecioară. Se-ntâmplă, Dorin. Nu te superi?
- N-ai nicio vină, dovlecel. Altădată ieşirile din puşcărie se făceau după 20 de ani.
- N-am ştiut că fecioria trece după 20 de ani. Problema, Dorin, e că nu e noapte, cum cere datina străbună.
- Maher zice că în condiţiile mondializării, alegi datina străbună cea mai convenabilă, o linişteşte Dorin, nu ştiu cum e la eschimoşi, o să mă interesez... Priveşte ceasul: Nu-l mai aşteptăm pe Maher. Îmbracă-te!
Se aude vocea mamei Georgetei:
- Copii, dacă aveţi nevoie de ceva, aici sunt; nu mă uitaţi. Georgeta duce degetul la buze:
- Să-i zicem de sex, Dorin. Trebuie să existe o derogare de la feciorie.
- Sunem în plină zi, îi aduce Dorin aminte de datina străbună. Se aude din nou vocea mamei:
- Copii, nu mai aud nimic. Aveţi grijă de voi.
- Ordin de mamă, ai auzit: ai grijă de mine!... Uşa de la intrare a rămas întredeschisă; Georgeta strănută de trei ori, pisiceşte. Închide uşa, Dorin, nu vreau să molipsesc trecătorii...
- Grăbeşte-te! o zoreşte Dorin. După începerea mitingului nu mai avem voie în piaţă.
- Îmi scoţi tu bluziţa, Dorin? Sau preferi pantalonaşii? Doamne, se lamentează ea, nasol e să fii fecioară. Nimic nu ştii. Cum să te grăbeşti fecioară fiind, şi zi fiind, şi fără să ştim cum e la eschimoşi... şi fără derogare. Mama asta nu ştiu ce păzeşte.
Ajung după începerea mitingului. Din cauza frigului, demonstraţia şi-a mutat locaţia în Sala Rondă a Hotelului Intercontinental. Îşi fac loc printre rândurile din faţă, printre smokinguri, decolteuri pistruiate, picioare lungi din copilării bântuite de rahitism, burţi de tranziţie sub veste de mătase. Pe tribuna improvizată, vorbitorii îşi smulg unii altora microfonul din mână, aplauzele nu contenesc. Filialele Federaţiei Naţionale a Patronilor de Tripouri îşi anunţă prezenţa şi donaţiile. Fiecare anunţ e punctat de sală cu Ole! Dolhasca: trei jetoane roşii impozabile, fără TVA... Ole, ole, ole!...
Georgeta şi Dorin sunt luaţi în primire de un domn în costum de paradă, o togă revizuită şi adaptată exigenţelor de cerber; îi îndrumă la celălalt capăt al tribunei; se explică:
- Aici e sectorul guvernamental, nu staţionaţi, vă rog!
- Am nimerit cum nu se poate mai bine, Dorin. Tu ca puşcăriaş eliberat condiţionat, aparţii guvernului. Şi către oficial: Aveţi program de sală, distribuţii, chestii d-astea?
- De care guvern aparţineţi, insistă cerberul.
- Îl cunoaşteţi, răspunde tot Georgeta: Jos guvernul! Îl ştie toată lumea.
- Rămâneţi, dar nu aplaudaţi, convine cerberul. Aici nu se aplaudă.
Mâna Georgetei se apropie cu discreţie de aceea a cerberului şi o strânge uşor. Locul rămâne curat. Oficialul tatonează semnificaţiile gestului.
- Frecventaţi cumva cluburile englezeşti?
- Rar...Adică nu prea... Deloc, se hotărăşte fata. Cluburile englezeşti nu mai sunt în Anglia? Aşa am crezut... Nu vă supăraţi... erudiţie de autodidactă.
Sprânceana dreapta a oficialului se rotunjeşte cât să-i pună în evidenţă calitatea machiajului.
- Autodidactă?... Şi vă convine?
- De minune. Aşa pot să aflu tot; altfel n-aş şti că sunt şi catolică, şi protestantă, şi ortodoxă de rit vechi, şi calvinistă, şi musulmană; în toate mă recunosc. La fel cu bolile, în afară de Sida, am toate simptomele: eredostaxie, glumerolonefroză, flegmon periamigdalian, cefalee, diabet,... toate. Nu mi-aţi răspuns cum e cu... virgulă, cluburile englezeşti.
- România, frumoasă domnişoară, dacă reforma continuă în ritm alert, va fi ca un club englezesc. Cu biliard, trabuce, jobene, bere Guiness, ceaiul de la ora cinci, umor englezesc... O, scuze! iată, vine cutia pentru acatiste.
„Cutia pentru acatiste” este un paner lucrat din nuiele de răchită. Este plimbat prin sală de două fete. Una are un picior mai gros şi o pieptănătură imitând dispunerea căpiţelor de fân; cealaltă s-a coafat stil ghiveci de cactuşi; unul dintre sâni e modelat ca o banană, celălalt fiind strivit sub eşarfa tricoloră ce-i ţine loc şi de bluză, şi de fustă. Se strâng bani pentru familiile nevoiaşe. Dorin se caută după ceva bănuţi. Oficialul îl opreşte:
- Acatistele se dau direct în euro; nu vă mai scotociţi inutil.
Dă la iveală un portofel guvernamental, asezonat cu bancnote a căror culoare se asortează cu şosetele şi cravata. Georgeta freamătă sub acoperământul sumar al bluzei de ginşi şi îşi duce mâna la gură, ca să-şi oprească exclamaţia rebelă.
- Un domn aşa de guvernamental, cu un aşa portofel colorat! Ştiam că mahării de la guvern preferă alb-negru.
- Nu vă excitaţi estetic, o sfătuieşte oficialul. Nu port aşa ceva la mine în fiecare zi. Este o întâmplare, o simplă întâmplare. Tocmai am privatizat Societatea Română de Telefoane cu un euro. Ăştia-s banii de diurnă. Extrage cinci hârtii de o sută, în aşteptatarea panerului, şi reintroduce portofelul în buzunarul de la piept.
Dorin urmăreşte ritualul politicianului guvernamental; n-are ochi să-l vadă pe Chelbasa, majordomul lui Maher, făcându-i semne disperate. Ajunge în sfârşit lângă reporter:
- Domnu’ reporter, vă inoportunizez; vârţi mai întâi plicu’ ăsta în buzunar şi apoi citiţi scrisoarea lui Maher...
Scrisoarea este un petic de ambalaj: „Poeţică ai în plic 5000 euro care ţii aduce Chelbasa banii să-i dai pentru familiile de grevişti o parte şi pe restu săi ţii ca sa cumperi Borvizu de Sus.
- Ce vreţi să faceţi, se nelinişteşte majordomul privind bancnota din mâna reporterului. Nu-i voie!... Nu, nu, nu!... Bacşişu-i interzis la noi. Mai ales în timpul serviciului... I-aş fi cumpărat lu’ ăla micu’ nişte ghetuţe, că-s pe ducă, da’ dacă nu-i voie, nu-i voie!
- Ce număr poartă? Se interesează Dorin.
- 43 ca mine, lăboaie mari în familie... da’ de ce-ntrebaţi?
- 43, repetă Dorin, ca şi cum numărul ar fi putut oferi o soluţie de compromis. Ţineţi cinci sute de euro, nu pentru dumneavoastră, că n-aveţi voie, pentru ăla micu’, aşa-i în toate ţările cu civilizaţii avansate. Câţi ani are?
- Ăla micu’? Merge pe 28... Nu îndrăzneşte să bage banii în buzunar. Cinci sute! se minunează el. Ăsta nu mai e bacşiş. E mită.
- Şi? vrea să ştie Dorin.
- Mită e voie... oricâtă!
În difuzoare răsună vocea amfitrionului, care anunţă grav: „Colegii noştri din provincie care au venit cu elicopterele sunt rugaţi să folosească, pentru deplasarea la Borvizul de Sus, Mercedesurile albe staţionate pe Bulevardul Magheru. Coloana de maşini are următoarea configuraţie: echipajele Poliţiei, echipajele bodygurazilor, Lamborghinurile, Mercedesurile albe, Mercedesurile negre...”
- Parcă am fi într-un film american, se bucură Georgeta, în campanie electorală...
- Îm, îm, îm, anunţă Dorin o remarcă pe care o doreşte în surdină. Filmul de care vorbeşti este american, dar acţiunea se petrece în Somalia Meridională. Suntem în urma americanilor cu cel puţin 100 de ani.
- Ce repede trece timpul la ei, Dorin!
- E şi vina noastră, dovlecel. Dacă după „O scrisoare pierdută” a domnului Ion Luca al nostru ne-am fi ţinut de treabă, poate că le-am fi rămas în plasă, dar n-am ştiut să preţuim ce este al nostru. Americanii ne-au luat pe nimic Caţavencii, Tipăteştii... Într-un fel, tot răul spre bine. Căci noi n-am fi izbutit să-l hiperbolizăm pe Caţavencu, aşa cum îl vedem astăzi la americani. Spune-le acum americanilor că ceea ce văd ei în campaniile lor electorale, domnul acesta Caţavencu al lor e român şi o să-ţi râdă-n nas. Şi câte alte glorii nu ne-au fost furate, fără drept de apel!
- Dracula... Hoţie pe faţă, Dorin.
- Îi putem întrece pe americani, dovlecel, doar în materie de evaziune fiscală. N-o să-ţi vină să crezi, dar în domeniul evaziunii fiscale putem concura de la egal la egal cu cele mai mari puteri ale lumii.
- Să nu uit, Dorin. Iartă-mă. Domnul oficial ne invită în maşina lui. Mi-a dat numărul, ştii, are un Mercedes negru. E draguţ, nu-i aşa? Şi cinstit. Ai auzit ce-a spus: că nu are nici el în fiecare zi portofelul doldora cu euro. Dacă Guvernul n-ar fi vândut Societatea Română de Telefoane, ştii, n-ar fi avut cu ce să onoreze nici măcar cheta pentru familiile greviştilor. E chiar trist să vinzi telefoanele ţării, ca să poţi participa la o grevă selectă. Noroc cu evaziunea fiscală, Dorin. Doar aşa putem ţine fruntea sus. Da’ cum de se lasă mai prejos englezii?
- Nu e nimic ciudat aici, dovlecel. Dintr-un imperiu unde soarele nu apune niciodată, Marea Britanie s-a tot micşorat şi continuă s-o facă, fără putinţă de stopare. Ca un şoricel mort. Ai văzut vreodată un şoricel mort?
- Nu, Dorin. Trebuia?
- Să omori unul şi să priveşti ce se întâmplă cu el. Se strânge, se strânge, până ce nu mai rămâne aproape nimic. La ce le-ar mai folosi englezilor evaziunea fiscală? Oricum, au pierdut întrecerea. Generalul care pierde un război se sinucide. Ţara- general care pierde un imperiu, ce chef de competiţie mai are?
- Nu ştiu, Dorin. Îmi spui tu?
- Evaziunea fiscală măsoară vitalitatea unei naţii, dovlecel. Fără şansa evaziunii fiscale, adu-ţi aminte, pasărea Phoenix s-a văzut obligată, pentru a-şi îndeplini destinul, să renască din cenuşă. Suntem o naţie tânără şi viguroasă. Câtă vreme evazionăm, existăm.
- Noi când ne evazionăm, întreabă Georgeta şi roşeşte.
- Mai devreme voiai altceva... te-am dezamăgit, se desumflă Dorin.
- Nu tu, nu atât tu, Dorin, cât poprul englez. Chiar nu putem face nimic pentru el? Nu-i putem lăsa aşa pe bieţii oameni. Imperiul, nu, evaziune fiscală nici atât. Sunt atâţia democraţieni, ştii, care stau degeaba. Freacă ridichea, iartă-mă, în Parlament. Am putea alcătui un comando de evazionişti voluntari. Sau, se răzgândeşte ea, ce-ai zice de un comitet de salvare? Compus din ruralişti şi democraţieni care să-i revitalizeze pe englezi cu ordonanţe de urgenţă. Ordonanţe de urgenţă fără fronitere! Uah!
- Iertaţi-mă, intervine în discuţie un individ cât se poate de normal, sunteţi ziaristul Dorin Faimă, hărţuitorul sexual?
- Omul de afaceri Dorin Faimă.
- Scuze.
- De ce vă interesează?
- Îl caută patronul Ţepe Mamulici. Şi îi întinde celularul.
- Dorin la telefon... Eu, eu...
- Dorin, dragul meu, ai făcut treabă bună. Am citit şi raportul lui Maher. Ce-i cu tine, vrei să devii om de afaceri?
- Trebuie să fac ceva, vremea trece... Am zis că...
- Nu te las, îţi dublez salariul.
- Nu de salariu e vorba...
- Dar de ce?
- De viaţă, de...
- Te-ai supărat că te-am trimis în puşcărie?
- Dimpotrivă, mi-a făcut plăcere.
- Nu te înţeleg. Ai tot ce... ce... ce-şi poate dori un ziarist. Poţi să scuipi unde vrei, să înjuri pe cine pofteşti, să dai în ONU, în NATO, să scrii orice-ţi trece prin cap, ce-ţi trebuie ţie afaceri?
- Totuşi...
- Te fac redactor şef. Gata, de azi eşti redactor şef. Rămâi cu noi!... Ei, ei, ei! Iată un gândac - pinguin. Mă duc să-l omor. Pa.
- Ştiu că aţi vorbit cu domnul Maher şi că aţi primit, recent, o scrisoare de la dânsul, reia discuţia proprietarul mobilului. V-a spus ceva despre poliţiştii care urmează să ne molesteze? Pe cine am întrebat, nu ştie nimeni, nimic. Am impresia că nu s-a plătit bătaia poliţiştilor. Trebuie să plecăm, maşinile sunt pornite şi nimeni nu ştie cine ne va bate şi unde. Dacă nu suntem bătuţi, înseamnă că am ratat toată panarama asta... Atâţia bani! La Borviz urmează să fim primiţi ca nişte martiri. Nu e de conceput să ajungem nebătuţi acolo.
- Nu vă-nţeleg îngrijorarea. Locul e înţesat de poliţişti şi nu par deloc a nu şti cine suntem şi ce vrem să facem. Scuipaţi-i, provocaţi-i. După felul replicii lor ne vom dumiri ce şi cum. Înţelegeţi-i, sunt şi ei oameni. Poate aşteaptă un semn de la noi. Un semn de recunoaştere. Măcar un picior în fund, ceva...
- N-aţi înţeles, se precipită omul. Poliţiştii ăştia sunt cu ordinea, cu altceva. Habar n-au cum se bat greviştii. Ăştia dacă dau, nu mai ajungem la Borviz, ci la Morgă. Îmi pierd timpul cu voi degeaba, mai zice el şi se îndepărtează răvăşit de supărare. Georgetei nu-i vine să creadă:
- E posibil, oare, să plecăm nebătuţi, Dorin?
- Nu împărtăşesc temerile organizatorului, încearcă Dorin s-o liniştească. Nu mai e Miliţia de altă dată. Mai toţi poliţiştii sunt trecuţi azi prin şcoli, universităţi.... Dacă au zis că ne bat, ne bat.
- Nu ne bat, Dorin. Ai auzit ce spunea organizatorul?
- Pericolul e altul, dovlecel: e posibil ca intermediarul să nu se fi descurcat în ranguri şi să nu fi ştiut cui să-i dea bacşiş, cui mită, cui şpagă. O fi dat bacşiş acolo unde era consemn pentru mită şi invers. Nu te mai bate nimeni pe gratis, ca pe vremuri. Eu zic să ne ocupăm locurile în maşină şi să aşteptăm. Georgeta devine suspicioasă:
- Domnului Chelbasa ce i-ai dat? Mită, bacşiş sau şpagă?
- Asta e că nu ştiu. Dar a fost mulţumit şi restul nu mai contează.
- Ştii ce cred eu, Dorin? Mie mi se pare că undeva există un blocaj de comunicare. Distincţiile astea între bacşiş şi şpagă şi mită sunt anacronice. De ce nu li se spune simplu sponsorizări?
- Ştii bancul cu peştişorul de aur?
- Îl ştiu, Dorin. Dar vreau să mi-l spui şi tu.
- Peştişorul de aur se leagă faţă de pescar cu promisiunea de a-i îndeplini trei dorinţe. Prima dorinţă a fost să prefacă râul în votcă. Îndeplinită. A doua a fost să prefacă oceanul în votcă. Îndeplinită. La treia, pescarul ezită. Se gândeşte ce se gândeşte şi la urmă îi zice peştişorului: ştii ce? Dă şi tu o votcă mică... Ai înţeles?
- Nu.
- Aşa e. Dă-i omului un ocean de sponsorizări şi la urmă întinde mâna şi zice: dar bacşişul? Tradiţia e puternică, dovlecel. Românul a fost tradiţionalist înainte de a se fi inventat tradiţionalismul. Ca şi în ortodoxie. Noi eram ortodocşi pe când nici nu se auzise de ortodoxism. Când s-a inventat catolicismul şi toate celelate religii trecute astăzi pe sponsorizări, noi eram demult ortodocşi practicanţi ai bacşişului.
- Tu ştii mai bine, Dorin. Dar eu cred că din pricina acestei tradiţii milenare poporul român a pierdut în bătălia pentru acumularea prin jaf cel puţin vreo 16 luni, dacă nu chiar 17.
- Trebuie întrebat un poliţist, dovlecel. El trebuie să ştie.
- De unde să ştie, dragule? Ei nu ştiu nici măcar când ne bat şi cum. Parcă văd că plecăm nebătuţi de-aici şi se irosesc o groază de bani. Cred că o-nţeleg pe Maica Tereza. Zău dacă nu-mi vine să plec în pelerinaj, ca să duc către poliţişti mesajul tău cu pescarul şi peştişorul. Îţi dai seama, Dorin, câte lucruri minunate le-am putea împărtăşi oamenilor?
Un pui de caniche, cu papion violet şi zgardă prinsă pe sub burtă, de aceeaşi culoare cu papionul, adulmecă bombeul reporterului, se agită, pregătindu-se pentru o necuviinţă.
- Dragul de el! Simte omul bun, Dorin. Nu-l alunga. Una din doamnele cu decolteul pistruiat se apropie aferată:
- Nu, mamă, nu! Nu-i frumos! Îţi plac pantofii domnului... Domnule, zice către Dorin, plătim oricât... A, îşi aduce aminte. Sunt doamna consilier a lui Sturzu. Plătim, ne daţi pantofii şi plătim oricât. I-au plăcut copilului... Nu-l refuzaţi, vă rugăm din suflet!
- Te rog, Dorin, intervine Georgeta. Nu fi rău. Uite, dragul de el a făcut pişu de emoţie.
- Cu plăcere, doamnă, convine Dorin. Doriţi să-i spăl înainte? Măcar stângul. Dreptul e încă teafăr... La fiecare cinci ani se schimbă branţurile şi blacheurile.
- Vă rog să scrieţi tot ce trebuie să facem pe o foaie de hârtie, domnule. Eventual adresa cizmarului dumneavoastră. Tot, tot.... contul din bancă, tot. Orevoar!
- Bieţii căţei, Dorin, se-nduioşează Georgeta. Căţeii români nu sunt obişnuiţi cu grevele... Te iubesc... Să-l speli şi pe dreptul, Dorin. Te rog... Revin acum la ideea cu sponsorizarea. Îmi place să discut cu tine. Nu te superi că revin. Eu zic să generalizăm sistemul catolic al sponsorizărilor şi să păstrăm şi bacşişul naţional...
- Nu e rău deloc, dovlecel.
- Bravo, Dorin! Un timp nu am mai plăti nici un fel de impozit, urmând ca din banii economisiţi să sponsorizez pe cine vreau eu. Sponsorizez chelnerul, coaforul, medicul, poştaşul, agentul fiscal, poliţistul, preotul... E treaba mea, Dorin, nu a statului!
- Herbert Spencer?
- Nici un Spenser! Bacşişul rămâne aşa, un hobby. În rest, sponsorizări. Şcoala, Sănătatea, Armata, Biserica... Nu mai avem nevoie de buget.
- În vremuri normale, soluţia ta e ideală, dovlecel. Ce ne facem pe timp de criză?
- Criză? Să vină, Dorin. Nu-mi pasă, mă coafez la două luni , renunţ la spovedanie, cu naşterea am rezolvat-o, pentru înmormântare mai e timp.Rămâne o problemă, este adevărat: Ce facem cu armata?

Va urma...