Minicronica nopţii/Necredinciosu zice: Marius Petcu - o poveste cu final deschis

Pe cărările net-ului am întâlnit o doamnă; o femeie. Nu ştiu cum arată, nu-i cunosc profesia, nu ştiu nici câţi ani are. Mi-au reţinut atenţia reacţiile sale la un text literar. Ulterior am aflat că a fost soţia lui Marius Petcu, liderul sindical arătat în piaţă cu surle şi tobe de către forţele DNA.

La insistenţele mele a acceptat să scrie câteva rânduri despre fostul soţ. Le-am citit, l-am invididat pe bărbatul deconspirat şi, nărav vechi, nu contenesc a-mi pune întrebări. Până a vi le face cunoscute, vă fac părtaşi pentru ca, împreună, să medităm la condiţia fiinţei întâmplate în contemporaneitatea noastră.

Eram doar o adolescentă când băiatul brunet cu plete... îmi dădea fiori de admiraţie când îl întâlneam în inima Ardealului, vară de vară.
Avea o energie incredibilă pe arşiţa din podiş şi reuşea neobosit să adune toţi verişorii la scăldat sau pe terenul de fotbal de lângă şcoală. Din fiecare sarcină pe care ne-o dădeau mătuşile reuşea să facă pe loc o nouă aventură… Culesul de castraveţi devenea o întrecere, sau o pândă a indienilor; încărcarea lor în căruţă era o joacă ştiind că urmează o întrecere de sărituri în valea limpede de lângă sat.

…

Am devenit, intr-un fel, învăţăcelul lui. Mă iniţia în toate datinile locului. Îmi prezenta fiecare vecin ca pe un personaj de marcă al locului. Aşa am ajuns să aflu că preotul satului are două fete tare frumoase şi iubeţe, că poştaşul a fost cel mai fercheş fecior din partea locului, că primarul şi-a făcut mare avere de când e pus de comunişti în post. Că Anica are trei copii de ispravă şi un bărbat căruia-i cam place horinca... Că în groape sunt ţiganii care fac oale şi sobe de teracotă, dar nu cutează să fure că oamenii locului sunt aprigi la mânie şi se pun cu furcile pe ei. Că unul dintre unchi s-a făcut secretar de partid şi l-au pus şef la C.A.P. şi de atunci n-a mai dat o coasă...

În după-amiezile lungi de vară , când nu juca o partidă aprigă de table cu vărul meu, citeam împreună scrisorile de dragoste pe care le primea de la fete. Râdeam atunci copilăreşte de expresiile dulcegi şi citatele vaporoase pe care frumoasele îndrăgostite le aşterneau cu litere cuminţi, cu cerneală roşie şi desene sugestive pe pagini parfumate. Avea decenţa să-mi vorbească despre fiecare în parte în cuvinte alese. Fiecare dintre ele, indiferent de stângăciile gramaticale pe care eu, cu exigenţa analitică şi temerară a adolescenţei le depistam, fiecare deci, avea o latură irepetabilă, acel ceva pe care el l-a iubit s-au tocmai era pe cale să-l cucerească definitiv.
Aveam 13... iar el 18 ani.

...

După cinci ani, ne-am revăzut.. Eu 18, el 23. Prietenia noastră a luat o formă idilică. Eram parcă împreună pe moşia Medelenilor... o Monică şi un Dănuţ decişi să nu rateze şansa de a trăi toată viaţa împreună. Ne-am căsătorit în¬ ’79 , rebeli, fără acordul părinţilor, decişi să ne modelăm viaţa frumos, în aşa fel încât tuturor potrivnicilor să le pară rău că ne-au pus beţe-n roate. Aşa s-a şi întâmplat. Eram studentă în anul III la TCM, bursieră, iar el, asistent medical radiolog la Sp. Sf. Ioan. De la început a fost îndrăgit în colectivul de la Sf. Ioan, pe atunci Sp. Judeţean. Lucra şi în schimbul II şi noaptea, încercând să compenseze prin ore suplimentare lipsa salariului meu. Era hotarât să-şi construiască o familie frumoasă , puternică, aşa cum el nu a putut avea. Moartea prea timpurie a tatălu i(Marin Petcu - medic primar ftiziolog - 36 de ani) pe când el avea doar 9 ani, a adus o presiune incredibilă pe umerii firavi ai mamei sale, Maria, farmacistă în staţiunea balneoclimaterică unde s-au stabilit după facultate. Fratele său avea doar şase ani, ceea ce făcea dintr-o dată din Marius sprijinul de neînlocuit al mamei. În familia lor nu existau aniversări sau cadouri convenţionale. Se făcea un «consiliu» de familie şi salariul mamei era judicios împarţit între nevoile de hrană şi cele vestimentare ale copiilor în creştere.
După câţiva ani grei, mama a decis să revină în zona natala, în Ardeal, unde fratele şi sora ei o puteau ajuta cu copiii. Aşa a ajuns Marius să facă liceul la Horia Cloşca şi Crişan în Alba Iulia.

S-a remarcat din primii ani ca fiind carismatic şi colegii l-au privit ca pe un lider de opinie încă de atunci. Era foarte bun la istorie şi la literatură. Prin anii şaptezeci a înfiinţat o organizaţie secretă. Tinerii rebeli din Ardeal îşi găsiseră conducătorul. Avea doar 16 ani. Organizaţia infiinţată de el avea Statut, avea întruniri secrete şi evident ţeluri foarte clar exprimate. Au realizat ca regimul le stă împotrivă şi îşi pregăteau evadarea. Mare parte dintre membrii organizaţiei sunt acum pe afară, români de ispravă care vin an de an să-şi ajute familiile din ce în ce mai sărăcite. L-a luat Securitatea la întrebări după un an de funcţionare în ilegalitate. A stat şi atunci câteva nopţi în beciurile Secu’ la interviuri interminabile. Oricum, sperietura mare a fost tot a mamei care a fost pe punctul de a-şi pierde serviciul. După promisiuni şi angajamente a reuşit biata mamă să-şi vadă fiul din nou liber. S-a pus problema să fie exmatriculat... Lumea era speriată şi se deziceau, rând pe rând, toţi prietenii de el... terifiaţi de spaimă.. .ca şi acum de altfel. (!!! - n.a.)

Au trecut anii şi incidentul părea să fie uitat. De fiecare dată când făcea o schimbare de domiciliu sau de statut social… era chemat pentru a i se aminti că trebuie să aibă un comportament ireproşabil. Să nu mai viseze cai verzi pe pereţi… şi alte orizonturi. A făcut armata lungă pentru că... nu a reuşit la medicină. A fost dus şi acolo de vreo două ori la carceră... că a îndrăznit să contrazică”gradu”...

Oricum după terminarea armatei şi a Şc. Medietehnică Sanitară din Hunedoara s-a însurat şi si-a văzut cu sârg de viaţă.

După doi ani de căsătorie am avut primul copil, fetiţa, după alţi trei - băiatul. Au fost bulgării noştrii de aur. Nimic nu era prea mult pentru ei. Eu am tras din greu ca să prind medie mare (9.96) şi deci repartiţie în Bucureşti. El muncea pe unde auzea că e nevoie ca să-şi poată întreţine familiuţa. Ne mai ajutau şi părinţii din puţinul lor, dar nu ne-a lipsit nimic niciodată. Prima mare investiţie de oameni căsătoriţi a fost un pick-up Belcanto. Prima mare investiţie de părinţi a fost un dormitor în rate. Aşa am luat tot, inclusiv apartamentul în care am locuit cea mai mare parte a casniciei noastre (1979 - 2000). Au fost cei mai frumoşi ani pentru mine şi sunt convinsă că şi pentru el. Nu ne-am refuzat nici o vacanţă. Eu lucram în cercetare , începand cu 1984,am două invenţii şi două inovaţii... Trebuia, uneori, să stau până noaptea pentru probele tehnologice... El mă înlocuia cu brio în îngrijirea copiilor. Soacra-mea mai venea să ne înlocuiască, o oră – două, când se suprapunea programul nostru de lucru.Oricum lucram în contraschimb în aşa fel încât să putem fi permanent unul dintre noi cu copiii.

Avem doi copii minunaţi. Ne-au adus kilograme de bucurii şi mulţumire. În timp ce alţi părinţi se zbăteau să-i adune din baruri sau de pe străzi, ai noştri adorau vacanţele cu noi sau jocurile pe care le inventam în casă. Am transformat masa din sufragerie în masă de ping - pong, Marius a făcut cu mâna lui un bar, care arăta super modern în acele timpuri. Am cusut împreună scaune din buret şi tot felul de trăznăi care să ne facă viaţa cât mai colorată şi comparabilă cu ceea ce vedeam în revistele nemţeşti sau americane. Aveam cateva familii prietene cu copii la fel de mici ca ai noştri şi ne întalneam în wkenduri şi vedeam filme pe un video pe care-l primise unul dintre ei de la rude din stărăinatate. La doua - trei saptamani fugeam cu trenul la munte, cu tot cu liota de copii. Era o încântare pentru ei fiecare ieşire. În decembeie 1989 ne-am promis de dimineaţă, în 21, că nu vom ieşi... Evident, amândoi am ieşit în coloane! Dumnezeu ne-a ajutat şi seara ne-am reîntâlnit acasă şi ne-am ţinut copiii în braţe când gloanţele se auzeau încă şuierând la baricadă.
In 1990 Marius a înfiinţat Sindicatul Sanitas la Sp. Sf. Ioan. Era o perioadă de transformări majore. Eu nu am mai rezistat în cercetare decât un an. În 1991 mi-am dat demisia şi am intrat în presă. El a continuat construcţia sindicatului. Batea ţara în lung şi în lat cu o Dacie obosită cumpărată de soacra mea prin 1974. A reuşit, în cam patru ani, să facă o mare Federaţie. Miron Mitrea, pe de altă parte, şi Ciorbea construiau alte Federaţii.

Eram foarte mândră de el. Iar copiilor le-am insuflat aceleaşi sentimente alese în ceea ce-l priveşte. Îmi era însă din ce în ce mai greu. La un moment dat am avut o mare discuţie. El mi-a propus, fără convingere, să renunţe la munca sindicală şi să revină la activitatea de asistent radiolog.

NU AŞ FI PUTUT SĂ-I CER ASA CEVA!!! Viaţa lui era acolo, în mijlocul oamenilor.

E adevărat, asta l-a ţinut departe de mine şi copii într-o perioadă în care poate alţi bărbaţi s-au bucurat de căldura familială. În timpul scurt petrecut acasă cu noi era din ce mai nerăbdător, irascibil.

Am înţeles atunci că trebuie să aleg între viaţa alături de UN BĂRBAT ÎNGENUNCHIAT DE IMPUNERILE UNUI CERTIFICAT DE CĂSĂTORIE OBLIGAT SĂ-ŞI NEGE IDEALURILE şi prietenia fermă a unui bărbat puternic (care devenise cam iubeţ... între noi fie spus), CARE-ŞI URMEAZĂ CREZUL ŞI CHEMAREA.

Eu am decis să păstrăm prietenia , la limită, atunci când am descoperit că pe drumurile lui sindicale şi-a găsit şi o camaradă care-l urmează cu supunere.
Am înţeles atunci, neaşteptat pentru naiva de mine , că o prietenie construită în douăzeci de ani va pune în umbră trădarea lui (chestiune de neiertat pentru puritana perfecţionistă care eram).

Pentru ca această prietenie să fie însă posibilă i-am cerut imperios ca niciodată să nu uite că este tatăl celor doi copii minunaţi pe care i-am doritşi i-am crescut cu multă dragoste amândoi.

Nu şi-a încălcat niciodată acest legământ.

Asta este motivul pentru care va avea mereu respectul şi prietenia mea.

Mariana

Aşadar, l-aţi citit. Mai aproape de practica umană mi se pare a fi varianta care-l aduce pe Marius Petcu în categoria eternă a bărbaţilor care, o dată cu adulmecarea mirosului altei femei, nu mai sunt ce-au fost; alunecă pe pârtiile deschise celor cuminţi şi virtuoşi scăpaţi din lanţul convenienţelor.
Şi ar rămâne aşa dacă Mariana s-ar comporta ca Oana Zăvoranu sau alte vedete aduse în prim-plan de televiziunile cu ştaif occidental. Fosta soţie a liderului sindical face notă discordantă faţă de tot ceea ce cunoaştem în materie de neveste abandonate.

Şi, iată, ceva iese din cadrul rânduielilor de mahala; ceva care ne pune pe gânduri. Căci ne obligă să alegem între farmecul moral al unei femei şi mizeria în care pot aluneca semenii noştri în lipsa unei educaţii solide.

Deschid deci poarta unei dezbateri despre noi, despre viaţa pe care o ducem, despre, cine ştie, un nevinovat sau dimpotrivă. Vă aştept.

Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.