Mihai Răzvan Ungureanu

Cui să-i spun că Piaţa Universităţii este un fenomen pogorât ca o minune? Şi să nu mă fac de râs? Povestisem o simţire asemănătoare în urmă cu vreo 20 de ani, la o lansare de carte în World Trade Center. Singurul care a vibrat a fost tânărul din stânga mea, Mihai Răzvan Ungureanu. Şi deunăzi, văzându-l pe Traian Băsescu reţinându-se de la a batjocori, cum îi este felul, puţinătatea numărului de protestari din Piaţa Univesităţii, dimpotrivă, luând-o în foarte serios, m-am zis că acela care l-a vârât cu nasul până-n adâncurile miracolului care se anunţă nu putea fi de tânărul din urmă cu 20 de ani, aflat acum în fruntea Serviciului de Informaţii Externe.

Am aşteptat în faţa televizorului să-l revăd, în memorie cu chipul său de-atunci, inocent, sfios, timid. Nu m-a mirat ascensiunea sa rapidă, am aplaudat-o. Şi n-am iscodit după motivele pentru care s-a înscris într-un partid politic, deşi l-aş fi preferat mereu la stânga mea. Şi iată-l vorbind despre reformele lui Boc pe care e hotărât să le continue bizuind-se pe o coaliţie ilegitimă, infracţională.

Vedeam bine, nu era Roberta Anastase sau Ion Oltean. Dintre toţi pământenii trăitori pe pământul ţării mele, pentru el aş fi băgat mâna-n foc, mi-aş fi riscat chiar şi viaţa într-un pariu în care l-aş fi dat incapabil de o orbire ticăloasă.

Şi m-am întrebat ce s-a-ntâmplat? Ce-a putut să se întâmple? Şi l-am privit din nou cu atenţie. L-am privit în ochi preţ de fracţinui de secundă. Şi m-am speriat. Ochii aceia erau capabili să comande cu sânge rece:

- FOC!

Cine a spus că Băsescu ne-a jucat o farsă s-a-nşelat.