Despărţirea de Boc
Îmi vine să plâng şi chiar plâng. Citesc ultima declaraţie a lui Boc: „Sunt din popor şi mă-ntorc la popor”, şi-mi dau lacrimile. Câtă devoţiune! Cum să nu te-nduioşezi? Chiar şi ultimele sale cuvinte sunt culese din gura stăpânului său. Dar cum de nu mi-am dat seama că Boc este din popor? Unde mi-a fost capul? Sigur, singurul detaliu care-l aşază într-un lot de fiinţe vii este minciuna, dar orişicât! Îl vedeam cum dă cu lopata, iar eu vedeam delicateţea mâinii Elenei mângâind ugerul vacii. Îl ascultam vorbind despre reformă şi-n urechi îl auzeam pe Băsescu dialogând cu Robert Turcescu.
Unde mi-o fi fost capul? În sfârşit, fiinţa asta unidimensionată prin minciună anunţă că se întoarce la popor. Deci, minte. Minte de viu ce este. Parcă-l văd suind ţanţoş în autobuz, ghiozdănel Vuitton pe spate, ajutat de doica lui. Să-l mănânci, nu alta. De viu. Pleacă spre popor, băiatul! Autobuzul e gol. Şoferul lipseşte. Motor nu există. L-au furat colegii de partid. Sweety, îi spune doica în engleza patronului, nu te-nghesui, ascultă de domnu’ şofer, cedează locul doamnelor în vârstă, hai, spune: bine te-am găsit popor al meu, aşa sweety, aşa, bravo, nu ţi-ai pierdut obişnuinţa, uite cum te aplaudă călătorii, bravo, nu uita, ce faci acum, faci pentru ţară, pentru reformă! Pa!
