Editorial

Din bruiajul minimalizator şi hărţuiala totalitară se ţese brâul minciunii care-l leagă de rug; căci acest contemporan al nostru, acest nou Giordano, a dovedit că în apartamentul nostru planetar trăim o farsă, o mare farsă; numele ei este statul de drept.

Ieri seară, luminile toate erau multicolore. Parcă era în Paradis şi era frumos. Atârnau de-a latul uliţelor diademe uriaşe şi-n lumina lor caldarâmul dansa cu toate culorile curcubeului în bătaia vântului. Şi când am ajuns în casă, la televizor vorbea multimiliardarul Adriean Videanu.

Zicea că în ţările civilizate, în lumea civilizată, aşa şi pe dinoclo... Nu istorisea poveşti; în faţa sa, mai mulţi oameni cu feţele supte şi-n ochi cenuşă îl contraziceau; şi unul a zis:
 

Când Curtea Constituţională a împiedicat impozitarea pensiilor cu 15 procente, Ghe a zis că la viaţa lui a avut şefi de toate felurile şi ştie ce le poate pielea; şi că ăştia de la Curtea Constituţională au greşit; ascultaţi ce vă zic, spunea, cotrocenistul nu-nghite ofensa una-două; nu uită şi ne termină.

Ziua de duminică a început contradictoriu. Spre prânz abia, cineva a suflat cald pe geamul îngheţat al cerului şi, iată, în înalt a apărut o copcă albastră; prin copca aceea albastră au răzbit câteva raze de soare, şi a fost puţin mai cald.

Şi-a venit seara cu momentul Pesamosca. Toată ziua plouase şi la ora când trebuia să înceapă emisiunea ploua cu găleata; şi mi l-am imaginat pe doctor în patul său. Cu privirea fixată undeva afară pe ploaia care, „ca un râu de plânset luneca în jos pe geamul din odăiţa sa de spital”.

Dimineaţă, Dumnezeu ridicase cu două degete divine capacul României. Gestul reflex a fost să-l aşeze la loc; a învins, totuşi, curiozitatea.

Iată ce urează ziaristul Cristian Tudor Popescu, României, de 1 Decembrie:

„Eu îi doresc ei, României dulci, să obţină statutul de colonie a unei ţări adevărate. Să ne guverneze alţii, iar noi, românaşii, să ne putem împlini vocaţia de băştinaşi cu talent.” (Gândul, 30 noiembrie)

N-am înţeles niciodată ce-i mână pe conaţionalii mei să jignească ţara în care s-au născut şi pe cetăţenii acesteia. Poţi detesta locul naşterii şi pe locuitorii săi, e cheful tău, dar de ce să-i batjocoreşti; ce vină au, cu ce ţi-au greşit?

Surpriza plăcută a fost când privirea mi-a alunecat peste comentariile forumiştilor; şi nu m-am putut opri. Iată câteva din reacţiillor „românaşilor” :
 

Întorcându-se din America, doctorul Andrei -La mulţi ani Andrei!-, a deschis larg braţele şi a zis: „N-am, n-am cuvinte... Ce să vă spun? Dacă eram mai tânăr nu m-aş mai fi întors.” Avea într-o mână sticla de votcă şi-n cealaltă ţigara Kent - era înainte de 1989, chiar de ziua lui.

Politic, legea Educaţiei consemnează pentru copilul român statutul de cetăţean de rangul doi în propria sa ţară. PNL, cel puţin până la ora când scriu aceste rânduri, lasă PSD în ofsaid; îşi retrage semnăturile de pe moţiunea de cenzură. Pretextul rezistă doar teoretic: legea este neconstituţională. Practic însă, girează trecerea legii prin Parlament fără opunere.

Încă o izbândă a democraţiei. O izbândă relativă, dar izbândă. S-a întâmplat în Republica Moldova. Iată, sora noastră de la răsărit se pregăteşte să ne urmeze în Europa; şi o face ducând în cârcă un balaur: Transnistria. Cu un regim barbar susţinut de Moscova.