Se încarcă pagina ...
Statistici
Vizite unice azi:
26
Hituri azi:
72
Vizite unice:
748823
Hituri:
5691849
Vizitatori online:
1
30.03.2016 18:27 - 18:27 Avocatul vă sfătuieşte        * * *       04.01.2016 09:12 - 09:12 Povestea lumii omului (fragment)        * * *       18.06.2014 07:32 - 07:32 A doua venire (final)        * * *       14.06.2014 07:26 - 07:26 Feriţi-vă de "afaceristul" Vasile Stan, din Harghita!        * * *       31.05.2012 08:41 - 08:41 "Un erou blestemat" vă aparţine        * * *       10.06.2011 20:18 - 20:18 O nouă surpriză de la Nicolae Cristache        * * *       21.10.2010 11:06 - 11:06 Necredinciosu, despre povestea "Sentinţei"        * * *       20.10.2010 14:01 - 14:01 "Sentinţa" poate fi a ta!        * * *       28.08.2010 09:00 - 09:00 Sentinţa - un an, un roman        * * *       10.07.2010 07:06 - 07:06 Sentinţa, un roman de Necredinciosu        * * *       

Un erou blestemat/Preşedintele Ceauşescu (III)

Data publicarii: 06.11.2011 23:13:00
Autor: Nicolae Cristache
Un erou blestemat/Preşedintele Ceauşescu (III)

 

 

Capitolul 3


Nicu află că Lenuţa l-a-nşelat; în vizită la Petrache Lupu de la Maglavit; Dej îl cheamă la Bucureşti; primul mandat ministerial; Ana Pauker, nemulţumită de el; Convorbire paticulară cu Ana; teoria calapoadelor.


Viitorul era pe cale, dar nu să vină, ci să ia un chip pe care nimeni, la vremea aceea, nu şi-l imagina, căci n-avea cum. Nicu înainta în tinereţe, creştea, vorba lui Vladimir, dar fără legătura cu personajele şi furtunile din afara temniţelor, Creştea din propriile întrebări. Când borbsc despre această perioadă, mai toţi memorialiştii sunt cuprinşi de o pornire irepresibilă să-l arate eminamente rudimentar şi dement patologic, ceea era departe de adevăr. Mai degrabă, Nicu era ilustrarea ideii lui Hitler despre arta de a reţine din istorie câteva valori şi de a le uita pe cele nefolositoare lui. O mărturisire pamflet a sociologului Pavel Câmpeanu, în ciuda urii năpraznice pe care o duce cu el, prezintă în cartea sa, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, un Nicu mai degrabă neînţeles decât paranoic.
 

L-am întâlnit pe Ceauşescu pentru întâia oară în toamna lui 1941, la Jilava, îşi aminteşte memorialistul. (După aventura acestuia cu Lenuţa). Această primă întâlnire a durat zece zile, de la 23 octombrie până la 2 noiembrie.


De la bun început, sociologul îşi fixează subtil personajul undeva la marginea societăţii: „Tuns chilug, purtând o îmbrăcăminte care părea de împrumut şi foarte slab, avea o stângăcie a ţinutei proprie urbanizării nedigerate care, coroborată cu trăsăturile feţei şi cu expresia mai curând imobilă, îi dădea o înfăţişare puţin atrăgătoare. El nu primea pachete, dar accepta în modul cel mai firesc gustările oferite de cei care primeau”.
Memorialistul observă inapetenţa taciturnului personaj pentru baliverne şi o transpune într-un defect: „Vorbea puţin şi cu mare greutate, participa conştiincios la corvezi, nu gusta palavrele şi frecventele convorbiri hazlii, părea în acelaşi timp absent şi, pendulând între atenţie şi pândă, era singur. Felul lui taciturn s-ar fi putut datora acestei solitudini, dar şi bâlbâielii care, în unele momente, le crea celor din jur un sentiment de stinghereală. Numai cine l-a auzit cum se chinuia pe vremea aceea pentru a duce o propoziţie până la capăt îşi poate imaginea ce eforturi i-au trebuit pentru a ajunge peste decenii să-şi rostească fără asemenea poticneli lungile discursuri. Ceauşescu tânăr nu numai că se bâlbâia aprig , dar şi purta pe chip o crispare ce părea să vestească această meteahnă (...)


Noi eram normali, el nu


„Toţi vecinii din celulă simţeam nevoia să reluăm iar şi iar povestirea diverselor episoade prin care trecusem în drumul spre Jilava - toţi, însă nu şi Ceauşescu. Ca şi cum ar fi evitat-o, el nu atingea niciodată această temă. De la el nu am aflat, prin urmare, nici când, nici unde a fost arestat, anchetat, judecat şi condamnat, şi nici măcar la ce pedeapsă; dacă a fost unicul acuzat ori au mai fost şi alţii, cine sunt aceşti presupuşi alţii, unde se află ori de ce nu se află la Jilava împreună cu el. Nu atunci, ci cu zeci de ani mai târziu aveam să descopăr că, spre deosebire de toţi ceilalţi locatari ai celulei, debutanţi în cariera de deţinuţi politici, el mai suferise o condamnare înaintea începerii războiului, când un scriitor (Eugen Jebeleanu), impresionat de dârzenia cu care înfrunta completul de judecată, îi publicase un portret elogios în presă. El lasă astfel să treacă nefolosită o excelentă ocazie de a-şi arăta superioritatea, prevalentă în optica lui fiind nu dorinţa de a nu şi-o exhiba, ci lipsa dorinţei de a se deschide faţă de noi”.
Întâmplarea care-l defineşte pe Ceauşescu, după părerea sociologului, s-a produs printr-un incident cu caracter ludic: o partidă de şah.


Sârguincios, dar fără folos


„Celula în care fusesem găzduiţi era una dintre încăperile subpământene ale forului unde, cu 11 luni în urmă, legionarii masacraseră un mare număr de foşti demnitari ai regimului lui Carol al II-lea. Tavanul boltit acoperea un spaţiu dreptunghiular luminat cu zgârcenie peste zi de doupă ferestruci plasate prea sus pentru a îngădui să se întrezărească ceva dincolo de ele, iar noaptea, de un bec mai curând simbolic. La dreapta uşii era instalată tineta, iar alăruti de ea, câteva robinete şi un jgheab de lemn pentru scurgerea apei. De-a lungul zidului opus se întindea un prici de lemn - patul comun al locatarilor -, în interiorul celulei aflându-se şi două-trei lădiţe de lemn, folosite alternativ când ca mese, când ca scaune (...). Singurul prilej de a părăsi celula fie şi pentru câteva minute îl oferea căratul enormei tinete, dimineaţa, transformat astfel dintr-o penibilă corvoadă într-un privilegiu (...) Disproporţia dintre lungimea priciului şi numărul nostru ne obliga să dormim vârţi unul în altul, nimeni neputându-se răsuci în somn fără a imprima o mişcare similară tuturor celorlalţi (...). În căutarea unor modalităţi de „mobilare” a lungilor zile de inactivitate forţată, un băiat mai îndemânatic şi mai bine aprovizionat de familie a încropit un joc de şah din miez de pâine, travestind în tablă de şah una din lădiţele care rătăceau prin celulă. Utilajul fiind complet, folosirea lui intensivă nu s-a lăsat aşteptată. Instantaneu au apărut trei soiuri de activităţi: partide obişnuite între doi parteneri; urmărirea şi comentarea lor gălăgioasă de către un larg cerc de chibiţi; învăţarea jocului de către necunoscători prin bunăvoinţa unor cunoscători. Ceauşescu a lăsat meditaţiile deoparte şi s-a apropiat de grupul chibiţilor; făcea parte din categoria celor în curs de instruire - şi, după câte îşi putuse da seama protagonistul evenimentului, aruncând spre el o privire în treacăt, deşi sârguincios, nu părea să deprindă cu uşurinţă regulile; avea aerul cuiva care-şi calcă pe inimă şi fără a participa la corul comentatorilor”.


Toţi au uitat, el nu


„Şi inevitabilul s-a produs: o selecţie spontană a jucătorilor cu experienţă şi organizarea, între aceştia, a unui campionat al celulei. Pavel Câmpeanu trăia încă din pubertate, recunoaşte el, „pasiunea pentru şah; ea l-a condus de la simpla practicare a jocului la studierea marilor partide, a teoriilor deschiderii, la rezolvarea unor probleme etc. Şi cum niciunul dintre competitorii de faţă nu avea o experienţă de acest gen, câştigarea campionatului nu i-a prilejuit mari emoţii, nici mari satisfacţii. De altminteri, întregul eveniment provocase mai mult tărăboi decât interes, aşa încât nici nu se încheiase bine că şi fusese dat uitării de toată obştea.
De toţi, în afara unuia.


A doua zi după terminarea campionatului, Ceauşescu l-a rugat să joace cu el o partidă . Venită de la cineva care încă nu stăpânea nici alfabetul jocului - mutările pieselor -, propunerea i se păru exorbitantă. Şi i-a răspuns cu o glumă. Celălalt rămânea cât se poate de serios şi continua să insiste, că totuşi... Iniţiativa nu avea nimic atrăgător, ca de altfel, nici iniţiatorul ei; nu ştie de ce a cedat stăruinţelor lui - fapt este că a cedat.


În centrul bătăii de joc


„Întrecerea, vădit dezechilibrată, a stârnit interesul şi hazul general. Cercul chibiţilor s-a refăcut, ca la un semn, mai larg şi mai productiv ca oricând; observaţiile batjocoritoare precedau începerea ostilităţilor şi totul era cum trebuie să fie între nişte copii de 20 de ani. Adversarul meu, istoriseşte Pavel Câmpeanu, rămânea surd şi mut - eu însă am intrat imediat în acest spectacol auxiliar -, avertizându-mi adversarul după câte mutări, în ce careu îi voi da mat, comentându-i cu un sadism ieftin nu doar mutările, ci şi lungile pauze contraproductive de gândire, intervenţii care sporeau ilaritatea asistenţei. Novicele îşi păstra seriozitatea, devenea chiar sumbru, ca în faţa unui pariu de-a viaţa şi de-a moartea”. Partida s-a-ncheiat cu învingătorul ştiut de toţi, mai puţin de cel ce o provocase şi fiecare şi-a văzut de treburi, uitând cu desăvârşire că ea avusese loc. Desfăşurarea ei prilejuise transformarea unui joc într-o joacă, spre amuzamentul întregii comunităţi juvenile. „Acest amuzament, comentează autorul, era evident excesiv în raport cu pretextul care-l declanşase. Angajarea tuturor în acest tip de suprareacţie putea reprezenta o modalitate de apărare iluzorie împotriva dramaticei noastre situaţii reale - o situaţie de prizonieri de război care, pentru unii dintre cei de faţă, se va dovedi a fi fără ieşire. Ceauşescu nu fusese în primul rând obiectul individual, ci pretextul abstract al acestei ilarităţi compensatorii - ilaritate la care el nu participase decât ca victimă, trăindu-şi această umilinţă cu evidentă indispoziţie”.

Pradă furiei

„Fără cuvinte, ca-ntr-un film mut care suprasolicită elocvenţa gesturilor, chipul lui exprima un amestec de contrarietate şi furie la fel de excesive ca şi hazul pe care le provoca. Lipsa lui de umor, şi îndeosebi de umor faţă de sine, era în împrejurarea dată absolută. Privirile pe care le arunca celor din jur, şi mai ales celui cu care avusese imprudenţa să se întreacă, erau pline de dezaprobare învecinată uneori cu ostilitatea. Atunci, pe loc, rememorează Pavel Câmpeanu, nu am acordat nicio importanţă reacţiilor lui mimice şi nici faptului că , întinzându-i la sfârşitul partidei mâna - o maimuţăreală a manierilor oficiale -, el s-a prefăcut că nu-mi observă gestul”.
Mai departe, sociologul îşi supune victima unei analize psihologice: comportamentul lui Ceauşescu, scrie domnia sa, prezintă două bizarerii; prima, impulsul lui de a se măsura cu cel mai bun într-un domeniu pe care nu-şi dădea seama cât de puţin îl cunoaşte; şi a doua, inaptitudinea de a se recunoaşte învins şi a de a asuma respectiva înfrângere ca pe un joc, fără a o trăi ca o dramă.
Două bizarerii, un singur diagnostic
Analistul aşază piatra mortuară şi scrie: „cele două bizarerii conduc spre acelaşi diagnostic - o viziune profund distorsionată a subiectului despre sine şi despre ambianţa înconjurătoare, în care nu se poate integra. Noi, ceilalţi, refuzam integrarea în ordinea socială existentă, de aceea eram închişi; dar în locul ordinii existente, noi ne integram într-o organizaţie care întruchipa negarea acestei ordini. Ceauşescu refuza să se integreze atât în ordinea socială existentă, cât şi în comunitatea celor care o refuzau ca şi el. De unde, conchide Pavel Câmpeanu, neintegrarea , în cazul lui, nu reprezenta fructul unui act determinat de voinţă, ci consecinţa unei incapacităţi non-selective. (Adică nu-şi dădea seama ce pierdea refuzând mâna întinsă).


Nici în car, nici în căruţă


„Până la vârsta de 24 de ani, cât avea pe vremea aceea, revine autorul cu o logică abstractă perfectă ( în realitate 23 de ani), el nu izbutise încă să dobândească o identitate socială, de clasă, ori una profesională, ori una familială. Revenind la acel îndepărtat prezent, urbanizarea lui părea împotmolită într-o fază incipientă, din care nu putea ieşi; orizontul lui cultural păstra şi va păstra până la capăt - acea îngustime care nu îngăduie nici depăşirea limitelor, nici conştiinţa lor; el nu se putea integra nici în grupuri informale, ale solidarităţii politice sau de generaţie, care se încheagă de obicei cu cea mai mare uşurinţă, pe bază de afinităţi - ca atare nu avea prieteni şi nici nu avea să aibă vreodată”.


În sfârşit, semnele diabolicului


„Neintegrarea lui Ceauşescu în grupul de la Jilava, scrie el mai departe, se concretiza în distanţa nediferenţiată pe care o păstra faţă de toţi camarazii de captivitate. Invitându-mă la partida de şah, el manifesta prima lui iniţiativă de apropiere, cu sens integrativ. Ce anume resorturi provocau această modificare de atitudine? Dintre diversele ipoteze posibile, m-aş opri la următoarea: Ceauşescu nu se integrase în grupul de la Jilava atâta vreme cât acesta îşi păstrase caracterul informal, nestructurat. Organizând campionatul, grupul se dota cu o ierarhie care, în pofida substanţei sale ludice, îi schimba acest caracter. Hotărându-se să-l provoace pe câştigător, Ceauşescu îşi dezvăluia disponibilitatea de a se integra- dar nu în grup, ci în prima ierarhie pe care grupul abia şi-o constituise. Desigur, scopul lui nu era pur şi simplu să se integreze în această ierarhie, ci să se plaseze direct în vârful ei. El nu se întrecea cu mine pentru ca să se distreze, ci ca să mă învingă.
Ceauşescu încerca pe această cale să cucerească un campionat în care nu fusese admis să ia parte, implicând că regulile după care se condusese această preselecţie erau valabile pentru toţi ceilalţi, dar şi pentru el. Invitaţia pe care mi-o lansase făcea abstracţie de mine ca persoană - el ar fi adresat-o oricui ar fi câştigat titlul. Atracţiei lui pentru ierarhie i se adăuga repulsia faţă de eventualitatea că în fruntea ei s-ar fi putut plasa altcineva. Pentru el, integrarea în grup semnifica dominarea grupului”.

 

Lăudaţi-mă pentru că nu pot să nu am dreptate

 

„Una dintre cele mai izbitoare ciudăţenii ale gestului, comentează sociologul, constă în antinomia dintre voinţa lui Ceauşescu de a fi primul şi totala lui nepregătire, cu desăvârşire neasumată, pentru dobândirea unui asemenea rol. La peste un deceniu de când părăsise Scorniceştii, feciorul prolificului Andruţă nu izbutise să acumuleze cunoştinţe cât de cât sistematice, cât de cât calificate în niciun domeniu, inclusiv cizmăria. Masacrarea irecuperabilă a limbii române este una dintre dovezile cele mai peremptorii are incapacităţii lui de a învăţa, însoţită însă de contrariul său în anumite domenii - de exemplu, politica. Din pricina acestui handicap, inteligenţa lui naturală, remarcabilă, va opera în cele mai felurite domenii nu cu cunoştinţe propriu-zise, ci cu rudimente. De aici dificultatea lui de a distinge între rudimentele de cunoştinţe şi cunoştinţe autentice, între competenţă şi impostură. Din această dificultate avea să se dezvolte ignorarea propriei ignoranţe şi perceperea ei ca o competenţă reală, nelimitată. Incidentul şahului relevă o imagine despre sine în acelaşi timp adecvată şi pietrificată. Glumele, în fapt inocente, despre inabilităţile sale şahistice nu numai că nu-l amuză, dar îl jignesc. Punerea întâietăţii lui la îndoială, sau şi mai rău, contestarea ei, poate fi atribuită nu unui joc, ci unei erori generate de orbire ori de rea-voinţă. Atunci când lumea exterioară nu îl bagă în seamă ori are despre el o imagine diferită de a lui, el nu răspunde rectificându-şi propria imagine, ci încercând să o impună celor din jur, reacţie în care se desluşesc germenii viitorului cult al personalităţii. În celula de la Jilava, ca şi la congresele partidului comportamentul lui transmite în esenţă acelaşi mesaj, care nu semnifică: „Lăudaţi-mă chiar şi când nu am dreptate!”, ci „Lăudaţi-mă pentru că nu pot să nu am dreptate!”. Refractară la ingerinţe exterioare, această viziune îi conferă în plan interior totate libertăţile - afară de una: libertatea de a greşi ori de a admite că a greşit.
Spre deosebire de congrese, la Jilava, cele două imagini rămân dezarticulate: grupul trăieşte jocul ca pe un joc, al cărui comic rezultă tocmai din contrastul între veleităţile eroului şi performanţa lui - pe când Ceauşescu trăieşte jocul ca pe o dramă, el resimţindu-şi orice veleitate ca pe o vocaţie pe care performanţe neconcludente nu o pot umbri. Jocul nemaifiind un joc, ci o dramă, partenerul de joc nu mai este un partener, ci un inamic. Deşi, în cazul partidei de şah, inevitabil, succesul acestuia rămâne intolerabil, căci implică insuccesul personajului destinat unei indefectibile reuşite”.


Nevoia de a pedepsi


„Agravat de glumele jignitoare, acest succes neavenit are condiţiile unui act ostil, iar actul ostil, care nu a putut fi preîntâmpinat , trebuie pedepsit. Înclinaţia punitivă, dublată de cea vindicativă, îşi caută zadarnic instrumentul pe care în condiţiile detenţiei nu îl poate găsi. El recurge la singurul instrument accesibil: pedeapsa pe care mi-o administrează până una-alta este refuzul de a-mi vorbi. Lipistă de orice instrument apropiat, nevoia de a pedepsi îşi află satisfacţia neverosimilă într-un procedeu perceput ca pedeapsă de cel care o aplică, dar câtuşi de puţin de către cel presupus să o sufere. Astfel amputată, pedeapsa nu mai are funcţia de a-l corecta pe cel în greşeală, ci doar de a-l satisface pe cel lezat...”

Tiparul sociologic în care Pavel Câmpeanu îl vâră pe Ceauşescu este unul cu largă cuprindere şi pe cuprinderea lui este inatacabil. Cu o condiţie: purtătorii lui să îndeplinească dubla premisă impusă la începutul analizei şi anume: să fie incapabili de a-şi vedea limitele şi să nu aibă conştiinţa lor. Când una dintre aceste premise lipseşte, tiparul rămâne suspendat într-o perfecţiune abstractă. Scapă din el, de pildă, cel descris de Hitler ca posedând arta de a ciuguli din noianul de fapte, idei, teorii, judecîţi de valoare, doar pe acelea care-i sunt lui de folos. Aceasta presupune ca individul respectiv să aibă conştiinţă de limitele sale şi a vrea să le învingă cu maximum de eficienţă. Ceea ce în fapt înseamnă lupta cu timpul; indivizii din această categorie au un singur mijloc pentru a se împlini: să învingă timpul. Iar lupta între timpul implacabil, infinit, şi muritorul efemer în această lume duce la lupta cu morile de vânt. Hitler s-a grăbit. Nici Macedon n-a avut mai multă răbdare. La fel Napoleon şi atâţia alţii. Morile au fost hăcuite totuşi din pripeală şi pripelile au devenit borne pe drumul istoriei. Şi doar Dumnezeu, dacă ar exista, ar şti încotro ne poartă el şi ce mori de vânt vor mai dispărea din calea noastră. Spre ce?


Alte evenimente minore

 

Alte evenimente minore din timpul detenţiei, de data asta la Caransebeş, dar având destule semnificaţii lămuritoare asupra personajului ni le oferă acelaşi Pavel Câmpeanu:
„După cum e lesne de înţeles, povesteşe el, niciodată în decursul celor trei ani nu mi-a fost desemnat ca partener de plimbări vreunul dintre băieţii cu care fusesem în acelaşi proces. Ilustrativă sub acest aspect mi se pare păţania pe care am avut-o cu Athanase Joja*. Locuind o vreme în aceeaşi cameră cu el - şi cu mulţi alţii -, m-am simţit atras de acest personaj care părea instalat pe o altă planetă decât cea a Caransebeşului. Stimulate de convieţuirea spaţială, primele noastre contacte aveau forma unor înţepături: eu îi spuneam profesorul gămălie, iar el, care avea aproape dublul vârstei mele, îmi retorca zilnic cu dictonul „modestia e podoaba tinereţii”. Poate că disponibilitatea noastră de a comunica între noi se datora gratuităţii ludice a frazelor pe care le schimbam, în totală disonanţă cu tonul convorbirilor oficiale, sau unei empatii întâmplătoare, sau faptului că amândoi fuseserăm ataşaţi unor interlocutori oficiali cu care, din motive culturale, sociale şi lingvistice, ne era peste putinţă să stabilim un contact uman: omul meu era un ucrainean integru, stăpânit parcă de o vocaţie a subordonării, în ale cărui mesaje pauzele aveau o pondere sensibil mai mare decât cuvintele, dealtminteri adeseori indescifrabile - Gheniu Pasiuc, pe când lui Joja îi fusese ataşat un foarte tânăr meseriaş maghiar de la ţară, care răspundea la comunicările filosofului elenist prin derutante accese de ilaritate, determinându-l pe acesta să spună: „degeaba l-am îndoctrinat!”. Şi astfel, încet - încet, micile noastre colocvii s-au mutat din cameră în curtea rezervată plimbărilor. Nu a trecut mult până când, într-o zi, am fost acostat de Andrei Lăzărescu, viitor director al editurilor, care la Caransebeş făcea parte din conducere. Renunţând la mediator şi trimiţându-mi un cogener din rândul ei, conducerea dorea în mod clar să sublinieze din partea cui vine mesajul pe care mi-l transmitea Andrei. Iar mesajul nu era nimic altceva decât un inventar amănunţit al cusururilor lui Joja, din care îmi amintesc acuzaţia că „se vede avocatul din el - filosoful era şi avocat şi candidase alături de Pătrăşcanu în alegerile parţiale din 1936. Bănuiesc, fără să fiu însă sigur, că şi lui Joja i s-a prezentat un portret al meu zugrăvit în tonuri asemănătoare. Fapt este că niciunul dintre noi nu a mai dat semne că ar dori continuarea acestui joc. Din partea mea, această renunţare a fost un act de obedienţă faţă de o imixtiune abuzivă într-o chestiune cu totul măruntă. Abia mult mai tîrziu aveam să descopăr că obedienţa faţă de abuzurile mărunte este şcoala care pregăteşte obedienţa faţă de marile abuzuri”.


Întâmplarea are un schepsis


„Întâmplarea poate ajuta la înţelegerea lui Ceauşescu în măsura în care este relevantă pentru ambianţa politică şi umană a formării lui în acea perioadă. Această ambianţă, apreciază memorialistul, îi demonstra că, pentru a fi efectivă, relaţia dintre conducători şi conduşi trebuie să fie de o asimetrie perfectă; dreptul de imixtiune al conducătorilor în problemele conduşilor nu are şi nu trebuie să aibă limite; în acest fel, prin legitimarea abuzului dispare însuşi abuzul; că, vorbind în termeni weberieni, tipul ideal de conducător presupune un tip ideal de condus, dar în vreme ce primul se naşte, al doilea trebuie format, cel care îl formează neputând fi decât cel dintâi; că orice comportament generat de un impuls reprezintă un germene al rezistenţei vinovate faţă de impulsurile exterioare; că este mai bine să fii condus decât să fii liber; că orice libertate pe care ţi-o arogi cu de la sine putere reprezintă o rebeliune faţă de adevărata putere; şi că disponibilitatea ta de a-ţi admira semenii nu trebuie risipită între cei care ţi se par înzestraţi, ci trebuie dăruită cauzei, prin persoana celui care o întruchipează.

Aceste învăţăminte, neexplicitate, l-au inspirat mult mai temeinic pe Ceauşescu în calitate de conducător, decât pe mine - ca şi pe mulţi alţii - în calitate de condus. Nu cred, şi deci nu intenţionez să sugerez că organizarea micii comunităţi de la Caransebeş a constitut prefigurarea în miniatură a viitoarei organizări staliniste a societăţii româneşti, ci doar că sistemul de relaţii şi sistemul de valori pe care acesta se baza i-au pregătit pe viitorii arhitecţi ai respectivei societăţi pentru ce va fi opera lor istorică...”


Un abuz revoltător


„Pe timpul iniţierii mele într-ale vopsitoriei, continuă memorialistul, omul meu de legătură a fost, cum spuneam, ucraineanul Gheniu Pasiuc. Scund, cu o privire ştearsă, iradia o sfiiciune vecină cu inocenţa. Comunicarea dintre noi se lega la fel de anevoie ca aceea dintre două făpturi descinse de pe planete diferite, ceea ce nu mă împiedica să-l respect şi chiar să-l simpatizez. Fără să-şi bată capul Gheniu realiza sinteza rarisimă dintre un fanatism şi o timiditate la fel de autentice. Mi s-a povestit că după prăbuşirea Doftanei a fost găsit leşinat, sub un morman de moloz. Revenindu-şi din leşin, a descoperit că-şi pierduse vederea, dar prima lui întrebare a fost: „Ghiţă (Ghorghiu- Dej) trăieşte?”. Ghiţă trăia, iar pierderea vederii a fost trecătoare. Prin urmare, într-o zi toridă de vară, acest Gheniu vine la mine şi, chinuindu-se mai rău ca d eobicei să-şi biruie sfiala, îmi spune confidenţial nu ce se mai întâmplă pe frontul de est ori ce noi hotărâri a luat conducerea organizaţiei, ci pur şi simplu: „A zis Nicu să nu mai umbli cu zeghea pe umeri!” (Nicu fiind Ceauşescu, legătura superioară a lui Gheniu, după cum indicau desele lor plimbări comune prin curte). Incidentul trebuie să mă fi şocat serios dacă mi s-a păstrat atât de viu în memorie. Nu ţin minte ce i-am replicat, dar ştiu că am respins ingerinţa lui Ceauşescu în detaliile ţinutei mele vestimentare. Trebuia un abuz atât de revoltător pentru a mă smulge din docilitatea automată cu care reacţionam la toate ordinele venite de sus - dar importantă nu era tresărirea mea de demnitate, ci mentalitatea viitorului secretar general”.


Dizolvarea individului în funcţii ...


„Interdicţia de a purta zeghea pe umeri nu fusese însoţită de nici o motivare: toate actele de putere se motivează prin deţinerea ei. Pretinsei extravaganţe vestimentare nu i se putea atribui un caracter contrarevoluţionar - ea pur şi simplu îi displăcea lui Ceauşescu: plăcerile şi displăcerile celui care deţine puterea devin norme obligatorii pentru subordonaţii lui. Raza de acţiune a puterii este egală cu infinitul; prin urmare, abuzul de putere este o contradicţie în termeni. Pentru emiţătorul unui astfel de ordin, orice manifestare individuală a subalternului reprezintă o negare a subalternităţii. Dizolvarea individului în funcţii operează şi pentru el, dar din pricina diferenţei de roluri, cu efecte contrarii: el nu îmi comunică interdicţia pe cale directă, la atelier, unde ne întâlnim frecvent, ci pe cale ierarhică. Propriul său capriciu capătă astfel caracterul de „linie politică”, manevră prin care el nu recunoaşte primatul organizaţiei, ci pur şi simplu îl ia în posesie. Adresantul mesajului poate accepta sau repsinge contestarea coercitivă a dreptului său de a purta zeghea pe umeri, dar nu poate vedea în această contestare un gest de prietenie, reacţie previzibilă, care nu prezintă nici un interes pentru iniţiatorul acestei situaţii. Nu ştiu dacă Gheniu i-a comunicat ori nu refuzul meu, dar ştiu că i l-am comunicat eu continuînd să port zeghea pe umeri - şi mai ştiu că el nu a reacţionat în nici un fel în faţa acestei rebeliuni”.


Refugiu într-o organizaţie a dezintegrării


„Fiul Scorniceştilor avea o înfăţişare neplăcută, stângace şi crispată, accentuată de eforturile vizibile menite a-i disimula anxietatea funciară. Stângăcia mişcărilor sublinia o construcţie corporală nefericită şi lipsa de umor în contrast cu care foarte rarele momente de ilaritate îi dădeau un aer infantil şi chiar inocent. Copil încă, rătăcind singur în oraşul străin şi ostil, agerimea de minte şi îndrăzneala nu l-au ajutat să se aciueze într-o întreprindere industrială, nimerind în obscurele dughene ale unor mici meseriaşi de tip precapitalist, care îl foloseau mai mult ca rândaş decât ca ucenic. Aceste condiţii nu au făcut din el un muncitor, nu l-au stimulat să înveţe meserie şi l-au înzestrat cu o experienţă empirică a exploatării omului de către om întruchipând pentru el capitalismul însuşi. Pentru Ceauşescu, minusculul UTC al anilor ’30 reprezenta instrumentul providenţial al socializării propriei lui capacităţi de a se integra. Adolescentul neintegrabil îşi află refugiul într-o organizaţie a dezintegrării. Dobândirea puterii supreme nu a însemnat răsturnarea acestor premise, ci împlinirea lor într-o formulă miraculoasă, care nu îl integra în societate, ci îl plasa în afara, respectiv deasupra ei”.


Precum în Cer aşa şi pe Pământ. Există animale şi păsări necuvântătoare cu simţiri care le ţin într-o permanentă legătură cu mişcările care au loc în interiorul pământului. Cutremurele mari sunt anunţate de aceste vietăţi cu mult timp înainte de a se produce. Caii nechează, forţează legăturile care-i leagă de iesle, câinii urlă a pustiire, peştii îşi pierd direcţiile, păsările se ridică în văzduh, natura freamătă în ungherele necunoscute preschimbând cu desăvârşire totul. Nu altfel stau lucrurile cu fiinţa umană când seismele au loc în sferele înalte ale globului, în cancelariile secrete care conduc lumea. Omul de rând suferă procese alchimice, sângele curge mai repede prin arterele şi venele lui, nervii o iau razna, ca şi inimile, înainte ca evenimentele să se producă. Războiul s-a terminat, dar pacea n-a adus liniştea aşteptată. Europa, divizată între învingători şi învinşi, se-nvârte în jurul întrebării „ce ne aşteaptă?”. România se zbate în incertitudine şi-n zvonuri, unele prefabricate şi aruncate pe piaţă pentru a înspăimânta.


Dilema lui Churchill


Vom accepta noi oare instaurarea comunismului în Balcani?, îl întreabă Churchill pe ministrul său de externe, autorul propunerii ca Rusia să aibă mâna liberă în România, iar Anglia în Grecia?
La două săptămâni după Conferinţa de la Yalta, Rusia avertizează: câtă vreme comuniştii nu vor ajunge la putere, Rusia nu este responsabilă pentru existenţa în continuare a României ca stat independent.
Impasul este total. Străzile sunt nesigure. Jafurile se ţin lanţ. Seceta pârjoleşte satele de câmpie - foametea face ravagii. Membrii misiunii diplomatice a SUA la Bucureşti vor să-şi dea demisia în bloc în semn de protest faţă de politica ţării lor în chestiunea românească. Sir Archiblad Clark încheie raportul înaintat Foreign Office-ului despre călătoria în România cu aceste cuvinte: „Sunt recunoscător că nu m-am născut în România”.
Ruşii sunt în ţară, americanii sunt departe
Gheorghe Maurer, la un pahar de vin cu Dumitru Danielopol : „Dar ce vreţi să facem? Ruşii sunt în ţară şi americanii sunt departe. Noi trebuie să trăim cu ruşii. Ăsta e adevărul. Pentru voi este uşor să criticaţi şi să mă arătaţi pe mine. Tu, Danielopol, nu ai fost în ţară de mult şi nu te mai întorci. Dar pentru ăi de stau acasă ce vrei să facă?”

 

Comunismul naţional, în germene


Gheorghiu-Dej, şeful formal al Partidului Comunist, editează broşura „O politică românească” - fructul unor lungi discuţii cu Ion Gheorghe Maurer, viitorul prim-ministru al ţări. Politica lui Stalin, afirma acesta, este greşită şi partidul trebuie să iasă de sub hegemonia rusă, dacă doreşte să urmeze o corectă linie marxist-leninistă (aflase de milioanele de crime comise de Stalin, care nici pe departe nu se apropiau de realitate: 19 milioane de arestaţi, din care cel puţin 7 milioane muriseră în gulaguri sau împuşcaţi). Cartea era scrisă sub semnul atitudinii lui Maurer, dar şi a tezei căii naţionale spre comunism, lansată chiar de Stalin. Evenimentele în desfăşurare, inclusiv renunţarea de către liderul de la Cremlin la teza sa, l-au obligat pe Dej să o facă dispărută.

 

Nicu începe să urce

 

Nicu ieşise din epoca prizonieratului împroprietărit cu un statut social muncit, obţinut cu dârzenie şi o corectitudine-fetiş; paradoxal, incapacitatea lui de a socializa era anulată de performanţa de a duce la capăt îndatoririle pe care le primea cu maximum de eficienţă, rigoare şi inventivitate. Facţiunea comunistă l-a pus în situaţia nesperată de a trece la spate condiţiile nefericite în care s-a născut, lipsa unui mediu cultural care să-l impregneze cu valori consolidate, în general al unui trecut care să-i legitimeze ascensiunea şi să se nască din nou cu autoritatea pe care ţi-o conferă calităţile naturale. Din 30 august 1944 se păstrează o fotografie de grup în care apar patru personaje, aşteptând la bariera Colentina apariţia Armatei Roşii. Fotografia îi înfăţişează pe Gheorghe Apostol (viitor prim-secretar al partidului), Petre Constantiescu-Iaşi (fostul său profesor de la Doftana), Constantin Agiu ( militant de frunte) şi Nicolae Ceuşescu. Dintre toţi corifeii, el va rosti discursul de întâmpinare, în numele Comitetului Central al Uniunii Tineretul Comunist. Poartă un costum nou, cămaşă scrobită, cravată, pălărie. Cine l-a îmbrăcat îi cunoştea măsurile, gusturile şi-l învăţase cum să le poarte (putem doar bănui cine). În aceeaşi zi, către prânz, rosteşte cea dintâi cuvântare publică, în faţa statuii lui Mihai Viteazu de la Universitate, parcă pentru a-l contrazice pe Pavel Câmpeanu, care nu-l vedea în stare să ducă, din pricina bâlbâielii, o frază până la capăt; sunt alături de el, Lenuţa Petrescu (elegantă ca şi el, ei, poftim!), Gheoghe Apostol, Alexandru Drăghici (viitorul ministru de Interne), Constantin Agiu. La 29 septembrie, cuvântă în Aula Facultăţii de Drept, în faţa studenţilor democraţi. „Puneţi mâna pe arme, îi îndeamnă el, alcătuiţi gărzi înarmate ale tineretului universitar pentru a riposta energic faţă de actele de trorism şi la presiunile de tot felul... Noi vrem un guvern democratic, va continua el discursul în faţa tinerilor muncitori, un guvern care să asigure drepturi egale pentru toţi cetăţenii... Acest guvern trebuie impus cu forţa, să-i aresteze pe toţi criminalii legionari şi pe adepţii lui Ion Antonescu, acest guvern trebuie să fie al Frontului Naţional Democrat*...”. Încep peregrinările prin ţară; bate ţara-n lung şi-n lat; mereu cu pantalonii călcaţi, cămaşă curată, cravată... Mobilizează tineretul sub lozinca „Totul pentru front, totul pentru victorie!”


Hop, prăbuşirea şi din nou...


N-ai de unde să ştii când şi în ce fel soarta te scoate din starea când aveai tăria să rezişti la toate încercările vieţii şi te lasă pradă unui curent ivit din cine ştie ce cotloane, te ia cu el şi te răstoarnă de nu mai ştii pe ce lume eşti.
Dej îl cheamă la el să-i dea vestea cea bună: la următorul congres va fi figura pe listele de candidaţi pentru Comitetul Central, cel mai tânăr membru cu rang atât de înalt, dar mai înainte, mă, Nicule, rezolvă-ţi dracu problema cu fata ta, umbli de multă vreme cu ea şi nu ştie bărbatu’ ce ştie tot satu’, şi când spun tot satu’ zic în primul rând familia ta, ia legătura cu frac-tu, cel cu prenumele ca al tău să-ţi spună el, să nu zici c-am pus eu agenţi pe urmele tale, dar până atunci, ascultă ce-ţi spun: femeia e ceva în care-ţi bagi pula, nimic mai mult.
Şi dacă el s-a apucat să-i povestească de Lenuţa cum îi povestea lui prietenul Dadu de Zamfira, ţigăncuşa din şatră, era pentru că în nopţile şi zilele de temniţă, când libidoul îl sfredelea începând de la călcâie până-n creştetul capului ca fierul încins, el nu-şi mai aducea aminte de chipul Lenuţei, ci de cel al Zamfirei, cu vorbele lui Dadu, şi la fel i-a vorbit lui Dej despre Lenuţa, cu vorbele lui Dadu despre Zamfira, şi acesta i-a zis, iată că nimeni nu e prefect, maturizează-te, măi băiete, şi i-a repetat ce-i spusese şi mai înainte, că femeia e ceva în care-ţi bagi pula; spunând asta, nu era vesel, nu o zicea cu plăcerea desfrânatului şi el, răspunzându-i i-a zis, ştiu că aţi avut mari necazuri cu soţia dumneavoastră şi cu copiii, a fost un ac-ac-acident, legat de numărul anilor de detenţie, nu toate femeile sunt la fel; să fie cum zici tu, i-a răspuns Dej, uite, te trimit la Constanţa, ia-o şi pe ea, fără acte, şi vezi cum te descurci.
Şi Nicu Andruţă, frate-su, era de negăsit şi când l-a găsit l-a proptit în peretele odăii unde se ascundea c-o târfă; te omor, l-a ameninţat, pe cu-cu-cuvântu’ meu te omor, ce povesteşti despre Lenuţa?, şi Nicu ălălalt i-a repetat şi lui ce povestise la toată familia cum, odată, având nevoie să-i transmită lui un mesaj la puşcărie - Leana avea dreptul la vizite, întrucît şi fratele său era închis acolo( n.n.) - aşadar, vrând să-i transmită un mesaj, a strigat de jur împrejurul apartamentului ei; ştia că nu se dusese la lucru, acolo o căutase mai întâi, a crezut că e bolnavă; văzând că nu deschide nimeni uşa, a folosit un şperaclu. Pe singurul scaun din încăpere trona uniforma unui soldat german pliată îngrijit şi alături cizmele lui înalte stând în poziţie de drepţi; în pat - minune: fundul mare şi gol al Leanei, grozav comunistă, grozav partizană, a zis şi n-a mai transmis nimic.


Şi au plecat împreună la Constanţa, doar în concubinaj. Leana a început amenajarea casei, în vreme ce el îşi petrecea timpul, zilele şi nopţile, în port - cu docherii, dar şi pentru a evita intimitatea cu ea. Ajungea acasă spre dimineaţă; ea-l aştepta cu mâncare caldă şi câte o surpriză: un portmantou pentru ca hainele să nu se şifoneze, o carpetă indiană pe peretele de lângă pat, aşternuturi plic...
- S-au astâmpărat golanii ăia?, îl întreba într-o doară. Docherii erau asmuţiţi împotriva conducerii comuniste. El răspundea cu vorbe pe care le folosea şi la mitinguri: sabotajul slugilor manisto-brătienişti, acţiunile duşmănoase ale agenţilor britanici şi americani -, dar sonoritatea vorbelor era alta, chipul îi era slăbit, degaja un aer absent.
Lenuţa, spre deosebire de convieţuirea lor din Bucureşti, era mai puţin tandră, mai puţin vorbăreaţă, precaută îşi concentra atenţia pe siguranţa şi cumpătarea de care avea nevoie starea nouă a bărbatului ei. Duminicile doar, dacă ploua, rămâneau amândoi în casă. Într-o noapte de-asta, după ce ploaia a încetat, au hoinărit amândoi pe străzi.Şi când au ajuns acasă şi-au dat seama că nu pot intra. Cheia de la uşa din stradă, dispărută. El a zis că i-o dăduse ei s-o ţină în portofel. Ea zis că a pus-o sub glastră, glastră care acum nu mai era. S-au dus la sediul partidului, portarul a făcut rost de şperaclu şi-au intrat. În tot timpul ăsta, el n-a scos un cuvânt, de parcă ar fi fost singur. Ajunsă în casă, ea a zis la dracu’! şi după ce-a zis la dracu, s-a-ntors către el cu mâinile în şold şi cheia în mână; tocmai îi căzuse din pelerina de ploaie.
- Mă tâmpesc, omule! Nu mai ştiu de mine. Hotărăşte-te! Nu ştiu ce-ai de gând, stau şi aştept, aştept şi mă tâmpesc, hotărăşte-te! Nu mai pot! Nu mai pot, înţelegi? Dacă vrei să plec, plec, dacă vrei să rămân, poartă-te ca oamenii! Repet: frati-tu e un golan, s-a pupat cu legionarii, ştii asta! Minte, e-un idiot, minte, cum să mă vadă pe mine cu curu’ gol şi cu-un neamţ în pat şi să nu ţipe la mine cum îi e obiceiul?
Dacă ar fi putut vorbi, ar fi vorbit, dar nu putea; nu mai vedea nimic înaintea ochilor; cuvintele pat, cur şi neamţ îl goleau de energie, mâinile i se muiau, picioarele cedau. Se ridica dimineaţa, după ce nu-nchidea un ochi toată noaptea, şi du-te, aleargă, vorbeşte. Avea un şofer, Fănică Fântână, de loc din Maglavit. Uscat, cu gâtul lung şi o tărtăcuţă de cap în vârful lui, şi vorbăreţ, vorbea întruna, în maşină, însoţindu-l prin fabrici, la masă, făcea haz de el, de ta-su’, un ţăran care n-a-nvăţat cum se şterge la cur, de rude, unele ticăloase şi altele şi mai ticăloase, de prieteni, singurul lor merit e că ai pe cine dispreţui, mereu cu întâmplări noi; pe multe le scornea, ştia, dar avea umor şi vorbăria lui nu-l obosea ca a celorlalţi. A ţinut să-l ducă o dată la Maglavit, la ai săi, şi s-a ţinut scai până ce Nicu, având şi treabă într-acolo, a cedat. Tot drumul a trăncăit despre Petrache Lupu, ciobanul care în preajma războiului a vorbit cu Dumnezeu. Pesemne, Dumnezeu i-a ţinut un discurs lung, zicea, căci sfântul a fost purtat pe urmă pe tot frontul rusesc, povestind soldaţilor ce mai e prin Rai, cum e cu Iadul, cu fericirea şi patriotismul. Şi nu umbla aşa, ca sfinţii, cu alai de prostime după el, după el veneau regele, patriarhul, guvernul, vă spun, zicea, am văzut la el pogoane de fotografii, şi-n toate el şi popii, şi după ei suita regală şi guvernamentală şi acuma, după război, l-au bătut nişte ai noştri, să spună unde a ascuns aurul căpătat pentru minciunile lui şi să recunoască nenorocitul că n-a vorbit cu Dumnezeu, şi dacă tot a vorbit cu cineva să spună cu cine, nume, prenume, adresă, părinţi, avere şi, pe cuvântul meu, zicea, să n-apuc ziua de mâine dacă vă mint, la plecare, nici n-au părăsit bine satul, că au avut un accident şi-au murit. Şi-acasă, părinţii lui Fănică nu mai ştiau cum să le facă pe plac şi Nicu a zis, vă văd oameni se-serioşi, i-adevărat ce se spune că veneau la Petrache Lupu oameni în cărucior şi plecau pe picioarele lor, şi mama Săftica şi-a făcut cruce şi a zis, nu oameni, maică, puhoaie, că nu li se vedea sfârşitul, curgeau de nu se mai terminau, în cărucioare cum ziceaţi, dar şi cu oftică, şi orbi, şi muţi, şi schilozi, şi cu capu’ pătrat, toate boaleli de pe lume şi de-acolo unde era el, că ce vindeca el o făcea pe nisipul de lângă Dunăre, de la el puhoaiele o luau îndărăt, şi plângeau, căci erau vindicaţi; ei nu chiar toţi, muică, râdea Fănică, nu chiar toţi, accepta bătrâna, aşa e, unii plângeau c-aşai-i omu’, se smiorcăie şi la fericire şi la necaz. Şi-acasă la Petrache Lupu, lume multă, cu jandarm la poartă, casă bună, solidă, credincioasele o ţineau lună, slujeau cu rândul la ea. Petrache, ieşea când şi când, bolborosea ceva indistinct, jumătăţi de cuvinte, hârâite şi astea. Nicu s-a apropiat să-l vadă de-aproape; Petrache fusese înştiinţat de rangul celui care ţinea să-i vorbească de-aproape şi-a stat stană; semăna cu regele Mihai, când e posomorât, cu buzele ieşite în afară, obraji supţi, nasul drept, profil de statuie grecească. Fusese bătut; avea un ochi umflat, din această pricină nu privea drept, ci chiorâş, într-o parte. Şi Nicu a zis, de ce faci asta? Petrache a aşteptat ca micuţul personaj să continue şi dacă n-a făcut-o a zis, bbbbb-bububu- i pppp nnnniii! Şi femeia care era în casă la ora aceea a tradus şi a zis, sfântul spune că a făcut bucurie la oameni, oamenii sunt lacomi de bucurie, mamă, fiindcă n-apucă s-o aibă... Şi jandarmul, care venise să afle ce se vorbeşte, s-a proţăpit în faţa lui şi pălmuinud-l i-a spus, nu te preface, ştii să vorbeşti mai bine, ce nu ştiu eu? Nicu l-a luat deoparte şi i-a spus, pe el îl cred, nu pe tine. Şi-n maşina de întoarcere, l-a întrerupt pe Fănică, să ştii că mi-a făcut bine ocolul ăsta la ai tăi, oamenii sunt lacomi de bucurii, merită să trăieşti pentru asta! Şi până-n apropiere de Craiova au tăcut amândoi, de parcă ar fi comis ceva urât. Pe la mijlocul drumului a-nceput să plouă şi ştergătoarele de parbriz mergeau, parcă se grăbeau o dată cu ploaia, şi şterge şi nu mai pridideau, şi a fost ca un fulger şi ca o descătuşare, maşina de teren s-a oprit în parapetul râului, Cristoşii mamii ei, a zis Fănică, şefu’, oameni suntem!


Lenuţa l-a primit ca de obicei, cu grijă precaută, îl privea şi nu înţelegea. Nicu radia şi nu se mai oprea din vorbă. Suspicioasă, l-a-ntrebat:
- Ce ai? Ai luat 10 la artimetică?
- Era să murim!
Se oprise cu Fănică la Craiova, ca să repare maşina. Dej îl căutase şi ceruse să fie sunat de îndată ce apare. Ce faci, mă băiete?, l-a luat Dej din scurt. Ai rezolvat cu femeia ta? Am treabă cu tine. Stalin strânge şurubu’, tu eşti ţăran, vino să-i arăţi lui Stalin, băga-l-aş în mă-sa, că se poate bizui pe noi! Hai, te-aşteaptă planul colectivizării agriculturii!


Dacă ar fi fost de faţă, dar n-a fost, şi-a fost mai bine... Căci după ce a închis telefonul, Maurer, care era în birou şi asista surâzând la ce-şi vorbeau cei doi, i-a spus lui Dej: ce mare scofală e de Nicu-ăsta al tău, îl tot scarmeni în cur? Şi Dej a zis, habar n-ai, lucrul cel mai sigur pe lume e ceasul deşteptător; îl fixezi la ora la care vrei, şi el, ceasul, plouă, ninge, la ora fixată, sună - ăsta-i Nicu!
Nicu şi-a început cariera ministerială, ministru adjunct la agricultură - însurat, cu un copil, Valentin -, cu un program devastator. În primele zile ale lunii martie 1949 au fost luate două măsuri de importanţă capitală. Au fost expropriate proprietăţile mai mari de 50 de ha.Pe teren s-a acţionat într-un mod conspirativ (termenul era utilizat chiar în documentele oficiale), cei vizaţi fiind luaţi practic prin surprindere. Deşi se folosea termenul de „moşieri” pentru desemnarea victimelor, în realitate şi în cea mai mare parte era vorba de fermieri, deţinătorii unor exploatări agricole în bună măsură mecanizate şi modernizate. Au fost expropriate atât pământul, cât şi inventarul viu, instalaţiile agricole, produsele agricole, creanţele, titlurile şi participările decurgând din activitatea exploatărilor moşiereşti . Rezistenţa la confiscare sau tăinuirea bunurilor se pedepseau cu 5 - 15 ani de muncă silnică şi confiscarea averii. Prin acest decret moşierii şi familiile lor au fost dislocaţi, fixându-li-se domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat în diferite localităţi din ţară. Cei negăsiţi pe moşiile lor au primit domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în oraşele unde au fost identificaţi. Estimările privind numărul persoanelor deportate diferă considerabil. Din unele statistici ale Securităţii reiese că au fost afectate în acest fel 2 000 de familii. În orice caz, se ştie cu certitudine că expropriaţii au fost luaţi în plină noapte din casele lor, fiind privaţi practic de truda lor sau a generaţiilor anterioare. Locuinţele lor au fost ocupate de echipe constituite anterior şi au primit destinaţii variate: sedii ale întreprinderilor agricole de stat, ale viitoarelor gospodării agricole colective, ale primăriilor, ale posturilor de miliţie etc. Însă în timpul derulării acestei operaţiuni s-au înregistrat furturi ale valorilor mobile, dar şi devastări inutile.

Valentin, creştea neastâmpărat, vioi ca un titirez şi limbut, îi turuia gura ca o meliţă, pe limba pe care o înţelegea doar Ilona, slujnica unguroaică. Într-o dimineaţă , când Valentin trecuse la vecini, Ilona a auzit-o pe cealaltă slujnică jelind nevoie mare, „Iluş, vină tu, că băiatului tău îi e rău!” Năzdrăvanul căzuse peste un lighean cu apă fierbinte şi era tot o rană vie. Trei săptămâni a rămas cu el în spital. Când fu să vină acasă, în maşina neagră, tovarăşu’ era pe locul de lângă şofer, ea cu Valentin şi doamna - pe canapeaua din spate. Doamna zicea că ce vină are tovaraşu că nişte beţivani de ţărani îşi arată colţii - discuţia pornise de la ceea ce auzise chiar ea de la o altă femeie, că Moghiroş, din vila unde se opărise Valentin, îl vorbise de rău pe tovarăşu şi că n-ar trebui să-i mai dea voie lui Valentin să viziteze vila aia.
- Şi tu, tâmpită cum te ştiu, crezi tot; şi ce mai spune lumea? A vrut să ştie Lenuţa.
Şi ea a spus ce zicea lumea, că în şedinţă Moghiroş, stăpânul vilei ...
- Lasă-l dracului de stăpân, cu nu-i stăpân!, a repezit-o ea, spune ce mai zice lumea...
- În legătură cu un foc, tovarăşa, eu de unde să ştiu ce foc, că ţăranii pornesc focul şi apoi fug în munţi, ca să nu dea cotele...
- Şi tovarăşu ce legătură are?
- Tovarăşu a dat ordin să fie urmăriţi şi ucişi şi ăsta de la vila cu Valentin opărit l-a criticat...
Tovarăşu n-a zis nimic o vreme şi când a vorbit a zis că ştie de Moghioroş, deşi a lipsit de la şedinţa aia, dar că ăia cu focu’ nu erau nici măcar beţivani, ci legionari „recţionari”.Şi că dacă mai aude vorbindu-se despre asta, ea aşa să spună, că nu ţăranii dau foc la recolte, ci legionarii, „recţionari”...

 

În vizită la Ana

Intră!... Intră... îl încurajează Ana Pauker văzând că Nicu, după ce a dat să intre, s-a oprit în dreptul uşii. Nu era singură; la masa de consiliul din biroul ministrului de externe, mai erau două persoane: Iosif Ardelean, directorul general al cenzurii şi Cristina Luca-Boico, directorul relaţiilor culturale din MAE. Cu picioarele sub masă şi câteva hârtii în mâni, Ana împinge sacunul spre spate, cu mâinile în sus, se ridică sprintenă şi-i oferi musafirului unul din scaunele goale. Iartă-mă, a zis, terminăm îndată. Ia loc!


Luca-Boico se precipita asupra hârtiilor, grăbindu-se să elibereze masa. Cu ochii pe Nicu, Ardelean aştepta un semn din partea gazdei, nu ştia ce să facă, să şteargă putina, la rândul său, sau să aştepte un semn decisiv din partea acesteia. Răspunde la mâna întinsă de Nicu şi se ridică.
Şi toţi cu ochii spre spatele masiv al tovarăşei Ana, îndreptându-se cu mapa de hârtii spre biroul său. Mijlocul subţire le aminteşte femeia frumoasă care a fost. Şi care continuă în trăsăturile delicate ale feţei. Privite din profil, acestea intră în contrast cu privirea vulturescă a privirii şi bărbia de buldog, puse în legătură una cu alta de nasul viguros. Şi totul pe un gât bine clădit. Nicu ceruse o întrevedere între patru ochi. În cadrul restrâns al Secretariatului Comitetului Central, Tovarăşa Ana afirmase, băiatul ăsta nu e bun la agricultură, n-are spirit organizatoric şi suficientă fermitate. Un verdict care, repetat şi răspândit printre înalţii ierarhi ai partidului, i-ar fi putut pecetlui cariera politică pe viaţă.


Şi iată-l faţă în faţă cu chipul în carne şi oase al aceleia pe care el o văzuse îndeosibi pe lozincile „Trăiască Partidul Comunist din Româna în frunte cu tovarăşa Ana Pauker!” şi „Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burghezi!” După plecarea colaboratorilor, Ana a rămas pe scaunul din spatele biroului şi pe el l-a poftit să ia locul pe unul din scaunele aşezate de o partea şi de-a alta a măsuţei de două persoane.
- Aşa deci, îl invită ea la vorbă. Ai aflat de vorbele mele şi ai venit să mă tragi de urechi. Râde, dezvelind o dantură cu dinţi mărunţi, care-i îndulceşte expresia dură a ochilor. Trebuie să ştii, a continaut ea, pentru a te ajuta, că eu am fost aceea care a insistat să fii ales în Comitetul Central, şi nu Dej, cum probabil ştii dumneata.
- Adică, a început Nicu, potrivindu-şi vorbele una după alta, astfel încât înşiruirea lor să nu-i divulge emoţia şi bâlbâiala, nu me-meritam să fiu ales şi dumneavoastră aţi in-insistat?...
- Dar aprig eşti, fiule!, a izbucnit tovaraşa Ana, mai degrabă bine dispusă. Trebuie să fiu atentă cu tine. Aşadar, m-ai pus la punct...
Şi el a zis că nu şi-ar permite să pună la punct un tovarăş de partid. Ştie că tovarăşa Ana, când a avut de ales între partid şi familie a ales partidul...
- Stai o clipă, l-a întrerupt şefa de facto a partidului, când spui familie, la ce te referi?
Şi el a zis, am avut impresia că vreţi să m-ascultaţi cu-cu-cu răbdare, nu să mă in-intimidaţi. Printre altele, ştiu că v-aţi trimis fiul să înfrunte moartea pe front, să apere o ţară care nu era a lui...
- Să apere o cauză, nu o ţară, tovarăşe Nicu...
Şi el n-a mai insistat. A zis, eu nu sunt evreu comunist, nici cum spune Pătrăşcanu, că înaite de a fi comunist este român. Şi nici invers nu este, co-comunist înainte de a fi român. Este comunist român. Ţara lui este România, iar co-comunismul este încredinţarea că doar urmând învăţătura marxist-leninistă un popor poate fi cu adevăr liber şi stăpân în ţara sa. Ştie că nu va fi uşor. Meşterul Manole şi-a sacrificat ne-nevasta ca să construiască ceva măreţ, alţii – soţii şi copii...
- Unde vrei s-ajungi, tovarăşe? l-a ironizat Ana
Tovarăşe Ana, a răspuns el, refuzând ironia, eu am ac-activat la început în mişcarea antifascistă, ca membru al Co-consiliului Naţional Antifascist. Ce credeţi c-am simţit când Uniunea Sovietică a încheiat acordul cu Hitler? Ce ameţeli m-au luat când tov Molotov a încheiat acordul cu Ribbentrop?
Am zis atunci, în sinea mea, acest a-acord a fost încheiat de omul de la care am învăţat ce-nseamnă co-comunismul, Lumina vine de la Răsărit, adică tov Molotov. Şi-a trebuit s-aleg între simţirea mea proprie - dar cine eram eu?- şi între ce face omul partidului? Am ales partidul şi, alegând partidul, am în-înţeles şi ce vrea un partid comunist: un partid co-comunist vrea ca ţara în care activează să fie puternică, frumoasă şi fericită. Şi-au ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţa, deşi ştia că aceste te-teritorii sunt ale României. A greşi Stalin, mă-ntrebam, când a pactizat cu fa-fascismul, duşmnaul de moarte al co-comunismului? Şi-am zis că nu. Fi-fiindcă Uniunea Sovietică a devenit mai puternică; s-a pricopsit cu un grânar, cu vii şi grădini fructifere. Sigur, piatra de încercare a in-in-internaţinalismului proletar este ataşamentul pentru prima şi singura ţară care s-a înscris pe calea so-socialismului, Uniunea Sovietică. Şi pentru asta sunt pregătit să-mi dau vi-viaţa la nevoie, viaţa mea. Nu şi ţara. Ţara nu este a mea. Şi un co-comunist adevărat trebuie să lupte ca ţara lui să devină la rândul ei pu-puternică, liberă şi fericiă, ca Uniunea Sovietică. So-solidaritate internaţională înseamnă relaţii între ţări cu căi comune de dezvoltare, puternice, libere, fericite; solidaritatea, zicea prietenul meu Dadu, este solidă atunci când toţi pa-participanţii sunt liberi, mândri şi simt la fel. Ca eu să simt la fel cu tovii sovietici trebuie să tî-tî-trăiesc într-o ţară neciuntită, nesfârtecată. So-solidaritatea, ca să reziste, nu presupune doar pricipiul toţi pentru unul, ci şi unul pe-pentru toţi, şi dacă principiul întreg spune că şi unul pe-pentru toţi, acel unul nu trebuie să ia de la ceilalţi, ci să dea la rândul său. Şi ei vreau ca so-socialismul să învingă în lume, ca şi tovii sovietici, dar pe-pentru ca socialismul să învingă în lume, România so-socialistă trebuie să fie la rândul ei puternică, liberă, fericită ca Uniunea sovietică. Cu cât ţările care construiesc so-socialismul vor fi mai puternice, cu atât şansele so-socialimului să câştige bătălia cu ca-capitalsimul se înmulţesc. Asta înseamnă toţi pentru unul, şi unul pentru toţi: principiul întreg. Şi nu doar toţi pentru unul. Nu e drept, nu e eficient. În ţară...
- În sfârşit, pare a se bucura Ana, te-ntorci la oile noastre. O luaseşi razna de tot, săriseşi calul şi mă-ntrebam dacă să te-mpuşc... Aşa, deci, în ţară...
În ţară, a continuat el, du-duşmanul nostru este burghezo-moşierimea. Suntem în război de clasă cu ea. Armistiţiul nu este posibil, pentru că nu serveşte nimănui; burghezo-moşierimea vizează dispariţia noastră fizică; dacă ar fi câştigat războiul, azi eram noi în pu-pu-puşcăriile alea. Puşcăriile în care i-am trimis pe ei, erau făcute pentru noi. De la ei am învăţat cum să ne purtăm cu du-duşmanul. Nu e invenţia noastră. În afară de clasa asta ca clasă, mulţi alţi oameni ne urăsc. Le-legionari de rând, fa-fanatici... oameni simpli, n-avem război cu ei; pe cei care vor să ne omoare, îi o-o-omorâm, individual, nu ca grup social. Tiparul pe care l-aţi folosit şi după care m-aţi ju-ju-judecat pe mine este un tipar potrivit unei alte societăţi, realitatea so-socială de la noi e alta, dacă ob-observaţi, gândim la fel, diferă ca-calapoadele. Ca-calapoadele din China sau Brazilia diferă de cele de la noi - tot cizmărie şi acolo, şi aici. La fel se bat blacheurile, la fel se cos sau se lipesc tălpile, diferă ti-tiparul. Dacă aşezăm un tipar străin pe realitatea noastră, s-ar putea să o-o-omorâm oameni nevinovaţi...
- Aşadar, se dumireşte Ana, aici ai vrut s-ajungi?
Şi el a zis, adică am avut un plan? Dacă l-am avut, în orice caz n-am vrut s-ajung un-un-undeva, am vrut să aflu de la du-dumneavoastră, după ce v-am explicat cum gândesc, dacă am spirit o-o-oganizatoric şi destulă fermitate.
- Eşti aprig, fiule! Aprig şi mă-ndoiesc că a fi aprig denotă spirit organizatoric şi fermitate. Dar că eşti periculos, asta e sigur. Îţi baţi adeversarul cu armele lui, foarte periculos, foarte periculos...
Adică, a vrut el să ştie, care ar fi armele dumneavoastră?
- Armele mele?... Am o singură armă: arma înţelegerii, altul în locul meu te-ar fi trimis să răspunzi în faţa partidului pentru iezuitismul tău. Dar, îţi spun ceva, în principiu ai dreptate. În situaţia pe care o trăim, nu. Hărţile pe care îţi ridici tu aliniamente logice şi ţinte de lovit, nu există, există doar în teorie. Pe teren, viaţa a lucrat altfel decât o arată harta pe care mi-o arăţi mie. Ce vrei tu nu se poate, fiindcă harta pe care o supui analizei nu există...

Şi a zis Ana, ia să-mi iau familia, pe fie-mea, Tatiana, pe nepoată-mea, Stela, şi pe gineri-miu şi să-mi limpezesc gândurile la Marea Neagră, la Soci. Şi-a plecat, întreagă într-un fel, şi s-a-ntors cu sufletul ciuruit. La plajă, Tatiana a observat pe pielea mamei ei nişte umflături şi bărbat-su, medic, a zis: de n-ar fi prea târziu! Şi, la Moscova, răspunsul a fost, nici prea târziu, dar nici la timpul cuvenit. Şi-au urmat spitalizări, în URSS, în toţi anii care au urmat; n-a mai fost bună de nimic, nici măcar să se facă vinovată de toate învinurile pe care plenara CC al PMR din mai 1952, i le-a adus fiindcă trebuia să i se aducă, aşa prevedea ceremonialul ritualic, deviaţionism de dreapta. Iar ea, bolnavă de cancer, pradă unor suferinţe cumplite, avea de ales între a-şi mărturisi boala ori de a se autoanula pe sine pentru a-şi împlini martiriul la care o obliga rolul pe care i l-a atribuit partidul.


Printre puţinii care n-au aruncat cu piatra a fost junele Nicu Ceauşescu.

 

 

Capitolul 1 - aici, capitolul 2 - aici.

 


 

Afisari: 40045
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Masaj erotic Baia Mare (1 mesaje scrise) (Nov, Wed 09, 2011 / 01:16)
interesanta abordare a personajului..bravo!
Nume: elenapeter58 (1 mesaje scrise) (Nov, Wed 16, 2011 / 15:24)
e usor de a scrie acum dupa moarte lui tot felul de minciuni,mai ales cind scriu cei care cindva au mincat cu el la masa,au facut tot felul de potlogarii pe vremea lui iar acum ies dupa atatiaani sa ne spuna noua cine a fost ceausescu,multi din acesti ,,eroi"au mincat si au baut sa u distrat prin tarilecapitaliste si vezi doamne ei au fost exilati nu acest popor care a stat si a rabdat,iar acum acest popor rabda batjocuracelor care se lafaie din jecmanirea sarmanei ROMANII
Nume: Talida Covaci (Nov, Wed 16, 2011 / 18:35)
Doamnei Elena Peter,

Interesant comentariul dumneavoastra.Doar ca nu am inteles prea bine la cine sau la ce va referiti cind spuneti ca e usor sa se scrie tot felul de minciuni. Poate reveniti cu o precizare? Multumesc.
Nume: czoksSeZyh (1 mesaje scrise) (Jun, Fri 08, 2012 / 19:03)
Multumesc,Andreea! Sunteti minunate si retsuii sa daruiti mult.Aveam nevoie sa vad aceasta emisiune(in direct nu am reusit),tocmai pentru ca uitasem sa iert si sa ma iert.Nimic nu este intamplator si datorita voua am depasit situatii mai putin usoare.Va iubesc!
Nume: s45PG514r9oK (1 mesaje scrise) (May, Fri 06, 2016 / 11:27)
Too many comnpimelts too little space, thanks!
Alte articole | Arhiva