UN EROU BLESTEMAT/Preşedintele Ceauşescu

„M-am născut în 1918 ianuarie 26 în comuna Scorniceşti jud. Olt. Părinţii sunt agricultori şi se ocupă cu plugăria, au cam 10 ha pământ şi pot fi socotiţi ţărani mijlocii.
Tata a fost liberal. La vârsta de 11 ani am venit în Bucureşti şi am intrat ucenic la cismărie. Ca ucenic am luat legătura cu tineretul sindical de pe lângă sindicatul Ciocanul.
În 1933 Noiembrie am devenit membru al UTC. În 1934 am fost atras în Comitetul raional Negru(Bucureşti) unde am lucrat pînă în August cînd am fost dat să muncesc în mişcarea antifascistă. Am făcut parte din Comitetul Naţional antifascist şi în Comitetul Central al tineretului antifascist. Am lucrat cu Matei Socor, Moisescu şi alţii.
Am fost arestat de mai multe ori în acest timp, dar am fost imediat pus în libertate...”

Nicolae Ceauşescu 

Toată casa Rusescu e la picioarele lui Nicu. Preferatul Niculinei, sora cea mare a fraţilor Ceauşescu, primeşte botezul primului bal în Parcul Carol. Chermeza dansantă este organizată de junii Sindicatului Ciocanul; Nicu a primit invitaţie scrisă, o foaie îndoită în două; pe pagina de deschidere, un abţibild înfăţişează două albinuţe plutind cu mîinile întinse una spre cealaltă; dedesubt, caligrafiat cu litere cursive, numele invitatului: colegului nostru Nicu Ceauşescu, întru înfrăţire prin botez, 6 august 1933. Camera Niculinei arată ca un atelier de croitorie: resturi de materiale, fier de călcat, cămăşi întinse pe pat, cravate, cutii cu nasturi, papiote. În izmenuţe, Ceauşescu se supune fără să crâcnească supliciului femeiesc. Slujnica nouă, o rubedenie de departe a stăpânului casei, cu gura plină de ace, fixează pe lateralele cămăşii pliuri care s-o netezească pe pieptul plăpând; Lina, vecina, calcă nişte pantaloni vechi, scurtaţi în dimineaţa aia; calcă şi gura nu-i tace, tu, Nicu, zice, când auzi că începe să bată toba, tu să strigi „Lumina!”, „Lumina!”... Te-aşezi şi tu lângă o fată care să-ţi placă şi când se stinge lumina, o iei în braţe şi o săruţi, aşa să face, de-aia tinerii strigă „Lumina!”, „Lumina!...” Niculina îi arată paşii de vals şi cântă, trece pe lângă Lina, îi pune mâna la gură, taci, fato, Nicu tu fii atent la mine un...doi... trei ... şi un... doi... trei... paşi de vals... uşor... zbori... unde te uiţi? un... doi... trei... Rusescu apare, aruncă din prag o pereche de pantofi şi dispare, Niculina se apleacă, îi ia din drum şi continuă să danseze, un... doi... trei... un... doi... trei....

Când totul pare terminat şi sărbătoritul îmbracă pantalonii, centura e prea lată şi nu încape printre găici; toate trei femeile se apleacă, fiecare cu un capăt de aţă în gură, ca să nu li se coasă minţile, taie, desfac şi recos - gata! Astfel împopoţonat, micuţul personaj este ajuns din urmă de Niculina; aceasta îi vâră în buzunar câţiva gologani - Sssst! Nicio vorbă! Tu eşti răţuşca mea cea urâtă!... Măcar să am eu sprâncenele tale!... Doamne, doamne!... Hai, du-te!

Când ajunge în parc, muzicanţii deja cântă. Estrada e-mpodobită cu flori şi ghirlande de hârtie de toate culorile, lipite cu pap ; florile au-năutru câte-un bec, tot tavanul arată ca un pom de Crăciun şi colegul cu ideea de a trimite bobocilor câte o invitaţie scrisă îi face semn şi strigă ca vocea să treacă peste muzică, vino-n faţă lângă ceilalţi, şi el, întorcând gâtul după vocea de pe estradă, simte cum gulerul larg rămâne într-o parte şi capul o ia în partea opusă.
Şi cum sucea el gâtul într-o parte şi-n alta ca să i se aşeze gulerul, aude o voce în spatele său, eşti boboc? Maşinal se-ntoarce să se uite şi-a zis, nu ştiu. Se ciocneşte de un tânăr poate cu trei-patru ani mai vârstnic ca el. De-aproape ce era nu l-a văzut bine. Da’ era faţa unui băiat frumos, cu părul lung peste urechi şi ochi vii de viezure - zâmbea. Numele meu e Dadu, al tău care e? Şi el a zis automat:- Ceauşescu!... Ceauşescu? Aşa îţi spun ai tăi în bucătărie? Şi el a zis nu ştiu, nu avem bucătărie. Dadu îl trage aproape, să facă loc celor care se foiau de colo-colo.
- Nu contează, eu o să-ţi spun Firicel, dacă eşti de acord. O să fim prieteni şi prietenii îşi spun pe numele mic, cu cel de alint sau cu poreclă.
În timp ce-i vorbea, zâmbea poznaş, îşi muia buzele şi clipea des şi tot mereu aşa; era prietenos şi vesel. Nicu nu-şi putea lua ochii de la el, încât, la un moment dat, a-nceput el însuşi să clipească des.
- Eşti ţigan?, l-a-ntrebat Dadu.
- Nu ştiu!
- Gata, a zis Dadu, nu-ţi mai spun Firicel, eşti domnul Nu-ştiu.
Nu-nţelegea şi pace ce voia insul, şi totuşi se simţea bine în preajma lui, ocrotit. Şi era cald; copiii, pe margine, alergau după o minge de cârpă. Vânzătorii de bragă chemau clienţii, ia braga rece, dai un ban, te răcoreşte! Şi când pe estradă s-au auzit tobele vestind un anunţ impotant, Dadu i-a luat mâna şi l-a tras după el; şi tinerii strigau „Lumina!”, „Lumina!”... au urcat împreună pe scenă şi-au coborât împreună, cu certificatele de botez, din partea organizatorilor, şi Dadu mereu înainte, cu el pe urme; avea umeri largi, rotunzi şi mijloc subţire, picioare puternice, deasupra centurii, cămaşa în carouri mari se muiase în transpiraţie şi căpătase o culoare închisă, respira forţă, mobilitate, independenţă.
S-au oprit în partea cu lume puţină, departe de ringul de dans; Dadu s-a descheiat la cămaşă şi l-a obligat şi pe el să facă la fel, i-a scos cravata, l-a descheiat la gât, dar nu mai mult; când să-i dea jos şi haina, Nicu s-a opus violent. Şi-un timp nu şi-au mai vorbit. Apoi, Dadu a zis, îţi propun un joc, dar mai întâi, răspunde-mi la întrebarea: ai un poet al tău, şi el a zis: Coşbuc. Tocmai se recitase, un elev recitase „Noi vrem pământ” şi îi plăcuse. Ce anume de Coşbuc? Şi el a zis, nu, ştiu... mai multe. Dialogul era îngreuiat de aplombul recitatorilor şi ei s-au retras în spatele scenei. Iată jocul, a zis Dadu, m-aşteptam să spui că-ţi place Eminescu, dar încercăm şi-aşa. Nu se poate să nu ştii măcar un vers din Luceafărul. Îl spui, nu contează dacă-i de la început, de la mijloc sau de la sfârşit: îl spui şi eu îţi continui poezia, fără să mă opresc o clipă, până la sfârşit. Dacă mă poticnesc, câştigi tu, dacă nu mă poticnesc şi recit fără o clipă de opintire, câştig eu. Punem pariu?
- Nu ştiu.
- Sigur nu eşti ţigan, a zis Dadu neîncrezător, dar fără nimic răuvoitor în voce, trebuie să ştii măcar atât?
- Sigur.
- Păcat!, a oftat lung celălalt şi după ce a dat afară tot aerul din plămâni a zis: Am crezut că eşti ţigan. Păcat, fiindcă eşti pe gustul meu... Ia ascultă, chiar nu-ţi sună familiar?:
„Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele Domn/ De ce nu vii tu? Vină!”
Nicu n-are nicio reacţie şi Dadu continuă:
„Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata”.
Recitatorul s-a-ncălzit, creşte tonul:
„Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce...”
- Am încurcat înadins strofele... Ce zici?, îl întreabă pe Nicu. Mergem la pariu?

În jurul lor se face cerc, fetele aplaudă, băieţii întreabă, ce pariu? Hai, mă, să-i luăm banii! Aud condiţiile pariului şi se retrag, ăsta-i unul din nebunii ăia care ştiu Luceafărul pe dinafară. Mai vrem, îl roagă fetele. Dadu propune un alt joc: el recită câteva versuri şi ele să indice autorul. Dacă îl nimeresc, el recită tot Luceafărul, dacă nu, ele se lasă sărutate de toţi băieţii – haz mare! Dar nu ceva greu, se prefac fetele speriate. Încep, fiţi atenţi:
„Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i ridici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru, noaptea,
Sub brazi pe lângă foc
Şi cânţi cu glas sălbatic,
Şi-n jur ei cântă-n cor,
Cântări întunecate,
Ca sufletele lor”
Fetele se risipesc chiuind, băieţii se iau după ele să le sărute.

- Dau o bragă, se oferă Dadu. Bei bragă?
- Cine-i autorul?, vrea să ştie Nicu, plătindu-şi paharul de bragă. Tu eşti?
- Nu... Autorul tău preferat.
- Coşbuc?
- El!... „Uşor el trece ca pe prag/ Pe marginea ferestrei /Şi ţine-n mână un toiag /Încununat cu trestii...”. Îi pune-n mână paharul de bragă nebăut şi se repede spre estradă. Îşi face loc printre dansatori, părul în vânt,toţi ochii pe el,urcă treptele cu greutate, e tras de cămaşă, urcă totuşi, şi direct la şeful cu vioara. Îi pune pe frunte o bancnotă şi coboară; în urma lui, echipa de lăutari cântă:
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
- Mergem? propune el.

Ies din parc şi o iau pe uliţele cu lumini rare. Este o noapte cu lună plină. Vântul adie aducând cu el răcoarea pământului. Luna se ascunde după nori şi reapare printre coroanele copacilor, urmându-le paşii. Ştaifurile de la pantofii reparaţi în grabă de Rusescu lucrează în pielea de deasupra călcâielor până la sânge. Între timp, fulgere încep să licărească uşor în depărtare. Furtuna vine în goană, ca o cavalcadă. Nicu se descalţă, nu mai poate merge. Dadu îl urmează. Plouă cu fulgere. Cu gâturile întinse, adulmecă mirosurile din grădinile răscolite. Merg de o parte şi de alta a drumului, sub ploaia caldă. Dadu joacă fotbal cu băltoacele, Nicu îl imită. Ajung în Piaţa Teatrului Naţional, muscalii din trăsurile de lux se adăpostesc toţi laolaltă sub copertina de la Hotel Continental. Ploaia încetează la fel de brusc precum a început. La casa Vanic, se opresc să-şi tragă sufletul.
- Te masturbezi, îl întreabă Dadu tam-nisam.
- De ce să mă masturbez?
- De plăcere. Ţi-ai măsurat-o?
- Ad-adică să-mi măsor plăcerea?
- Puţa, măi domnu’. Nu-ştiu, ţi-ai măsurat-o?
- Nu... Trebuia?
- Mai facem o fugă, propune Dadu. Până la primul colţ. Cine ajunge primul are dreptul să dea o pedeapsă celuilalt.
Nicu ajunge primul. Şi-agaţă haina de cercul unui felinar; sprijinit cu o mână de acesta, vomită convulsiv, dar aproape vesel. Stai deoparte, a zis, mă simt foa-foarte bine, chiar excelent.
Aştern, de o parte şi de alta, haina lui Nicu pe bordura trotuarului şi se aşază unul lângă altul. Ţin în mâini fiecare certificatul de botezul balului – nişte mucava udă, indescifrabilă. Dadu pufneşte în râs; îl însoţeşte Nicu timid, şi se pun amândoi pe râs, hohotesc molipsitor, nu se mai pot stăpâni. Curat botez, hohoteşte Dadu.
- Ce nume e ăsta, Dadu?, schimbă Nicu registrul, ca să se poată opri din râs.
Dadu cântă:
- Pe când cu zgomot cad/ Izvoarele-ntruna... Se opreşte ca să spun: ţiganii mi l-au dat.
- Ţi-ţiganii? Se nedumireşte Nicu.
Dadu cântă mai departe:
- Alunece luna/ Prin vârfuri lungi de brad... Ţiganii... din şatră, domnu’ Nu ştiu. Am stat la ţigani aproape doi ani.
- Şatră?
- Da, mă, şatră, cu corturi şi acoperişuri de rogojină şi pânză deasupra unor pari prinşi cu sfori în ţăruşi; ai văzut vreodată un cort din ăsta, domnu’ Nu-ştiu? Înăutru e mai curat decât în palate, zău! Toată viaţa lor, ţiganii şi-o petrec afară.
- Mă minţi?
- Bine, te mint!... Sunt fii ai pământului, domnu’ Nu-ştiu. În corturi dorm doar noaptea, încolăciţi ca nişte turbane... Se trezesc dimineaţa în aceeaşi poziţie.
- Re-reciţi? Ce faci?
Dadu devine serios:
- Opreşte-te o dată şi priveşte-i! Bărbaţii au trupuri mlădii, zvelte, mândre. N-ai să vezi ţigan cocoşat. Femeile sunt înalte, cu unduiri de trestie. Stau liniştite lângă omul lor, cu o oglindă pe genunchi, se piaptănă cu plăcerea de a o face. Se nasc oriunde, cresc pe drum şi mor discret. Trăiesc, se iubesc, muncesc sub cerul liber...

Îşi scutură capul, cum fac uneori căţeii, pentru a împrăştia picăturile de ploaie din plete. Din străzile laterale se aud zgomote de tramvaie, şinele scrâşnesc sub roţi înfrânate. Zorii aprind culorile străzii eliberate din noapte; oraşul prinde să zumzăie leneş, viaţa se revarsă în uliţe, trotuarele îşi reîncep forfota ca la comanda unei baghete. Iată, credeau că se cunosc, şi totuşi parcă se văd întâia oară. Merg spre o staţie de tramvai. Pletele lui Dadu se despart în şuviţe ude peste chipu-i alb-pământiu, deoparte şi de alta a urechilor deschise ca două scoici. Sunt momente când Dadu nu pare a conserva nicio trăsătură a vârstei pe care o are. E fără vârstă, ca statuile. Care este Dadu cel adevărat, cel din urmă cu 12 ore sau cel plouat şi pământiu, ciudatul de-acum?
- Ce faci mâine, adică azi? întreabă Dadu.
- Nu mă mai culc... Nu ştiu... Muncesc...
- Şi pe urmă? Vreau să te înscriu la o bibliotecă. Ai chef?
- Dacă am chef să mă-nscriu la o bibliotecă... Ne vedem mâine, fug!, anunţă. E chiar tramvaiul meu!

Niculina n-a-nchis un ochi toată noaptea. Ca să nu-l deranjeze pe bărbat-su cu foiala ei, a stins toate luminile şi s-a aşezat la pândă în spatele perdelei din odaia ce da spre stradă. Rusescu tuşea, gemea, inima ei se zbătea chircită de teamă:parcă-i auzea glasul, ce dracu faci acolo, vino de te culcă! Dar şi mai neliniştită era când în întunericul din depărtare se decupa umbra unui trecător întârziat. Umbra prindea viaţă, în contururile ei nu desluşea nimic din fiinţa fragilă şi pânda reîncepea din punctul de pe linia orizontului ei. Când a apărut Nicu, toată fiinţa i s-a zbârlit, a dat perdeaua la o parte: Nicu înainta voios, cu picioarele goale prin băltoacele străzii, stârnind câinii din curţile învecinate. Niculina a întredeschis uşa şi l-a tras în casă, făcându-i semn să nu vorbească: eşti beat? El a dat din cap că nu, dar tot nu zâmbea, mut ca-ntotdeauna. Şi totuşi nu era el cel obişnuit; ochii de obicei placizi, întorşi spre interiorul tenebros, erau aprinşi, cutele de pe frunte dispăruseră, de parcă cineva le desenase cu creionul şi apoi le-a şters. Niculina râdea pe înfundate, inima-i revenise în lăcaşul ei:
- Eşti îndrăgostit, i-a şoptit, să nu negi, sunt sora ta!
Îl privea cum se dezbracă de ţoalele ude şi nu-i venea să creadă, parcă nu era el, răţuşca cea urâtă, era băiat ca toţi băieţii, dar s-a dezumflat îndată ce el i-a făcut semn că e Sisi, ce i-a venit?
- Atunci ce? Unde-ai fost până la ora asta?
- Nu ştiu, îţi spun a-a-a-altă dată!
Şi-a doua zi, după ce a ascultat toată întâmplarea, ea a zis geloasă, nu-mi place prietenul ăsta, e ciudat, nu cumva are sifilis? Ce sunt părinţii lui? Te-ai interesat? Să nu mi-l aduci în casă, puiu! Precis are sifilis netratat, altfel cum? L-a alungat şatra, scapă de el, las-o dracului de bibliotică, de-asta ai tu nevoie acum? Şi nu mai clipi din ochi, că mă enervezi, ce te-a apucat?
Şi dacă el întârzia, l-a întoarcere îl cerceta pe toate părţile, nu cumva te-ai întâlnit cu ăla, spunea, tu, Nicule, tu fii atent, n-avem bani de doctori!

Dadu n-a apărut a doua zi, n-a apărut nici a treia, nici a patra, nici a suta zi. Bănuiala Niculinei se confirma. Când întreba la club cine l-a văzut pe Dadu, nimeni nu şi-l aducea aminte după nume, dacă-i ăla cu părul mare, ziceau, poetu’, de ăla nu mai ştim chiar nimic, a dispărut aşa cum a apărut.
Şi a reapărut aşa cum a dispărut: pe neaşteptate, fără nicio noimă anunţată de vreun eveniment. L-a aşteptat pe Nicu în dreptul cofetăriei Nestor, pe drumul lui spre casă. Iată, a zis, am fost la bibliotecă şi am transcris nişte versuri pentru tine, Coşbuc... Ca şi cum s-ar fi despărţit ieri. Luat prin surprindere, Nicu întârzia cu o reacţie; ceea ce vedea în faţa sa era un dezastru - pletele dispăruseră, în locul lor, printre firele rare, tunse scurt, i se vedea scalpul gol. Caraghios... Chiar hazliu. Şi poate c-ar fi râs dacă ar fi avut o fire veselă - dar nici atunci. Nu i-ar fi dat voie gâtul, subţiat şi zbârcit. Clipea parcă mai des, dar fără farmecul din trecut. Simţindu-i deprimarea, văzându-se cu ochii prietenului contrariat, Dadu privea în jos, ţi-ai schimbat botinele, a observat, ce-ai făcut cu alelalte? Şi dând cu ochii de încălţările sale scîlciate, a adăugat, arătând spre ele, scuze! Nu erau ale mele, a răspuns Nicu, le-am dat înapoi... Unde-ai dispărut? M-ai minţit cu numele, Dadu nu există.

Au pornit în jos, pe Calea Victoriei, angajaţi în fluxurile de la acea oră a zilei: vânzători de ziare făcând slalom printre cei aduşi de afaceri şi cei aduşi de plictiseală, cerşetori, vânzători ambulanţi, flaşnetari şi câini fără stăpâni strecurându-se printre echipaje luxoase, cu musacali înveşmântaţi în catifele, cocoţaţi pe capră şi maşini claxonând scurt prin mulţimea de gură-cască.

-Dadu mă cheamă, n-am minţit. N-ai răcit, sper - făcea aluzie la ploaia sub care, într-o noapte, au hoinărit liberi, naivi şi fericiţi - Eu n-am avut nici pe dracu!
Nicu a rămas o clipă fără răspuns; nu s-ar fi zis că n-a avut, cum se laudă el, nici pe dracu. Arată ca dracu. Desigur, boala, sau poate dracu’ are legătură cu lunga lui dispariţie. Ca şi cum i-ar fi înţeles gândul, Dadu a continuat: n-am dispărut, am fost la şatră... o vreme; pe urmă... pe urmă, revine el, nu mai are importanţă. Nu te-am uitat, bâlbâitule! Un „bâlbâitule” spus ca o intimitate având girul unei poveşti frumoase trăite doar de ei doi. Acum am revenit cu treabă. Am o treabă pentru tine...
- Am treabă, chiar prea-prea multă, mă!
- Vorbesc despre o treabă pe care să o ştim doar noi doi, bâlbâitule, nimeni altcineva... Ai fost arestat pentru tulburarea liniştii publice?
- Pentru dezordine şi tulburarea liniştii publice... în legătura cu greva ceferiştilor de anul trecut... dar nu-mi mai spune aşa!
E cuprins pe după umeri şi pupat apăsat pe tâmplă. Nicu se zmuceşte de parcă l-ar fi picat cu ceară. Dadu se retrage, reacţia lui Nicu îl descumpăneşte.
- Nu-s lepros, ce ai? ... Iar dacă aş fi, nu te-aş pune în pericol. Nu-ţi mai spun Bâlbâitule, dacă nu-ţi place, deşi mie-mi sună tandru, ca o declaraţie de dragoste.
- Ai sifilis!, nu se poate abţine prietenul său.
De-atâta rîs, Dadu se sufocă, tuşeşte, se bate cu pumnul pe spate, se opreşte anevoie, ca să zică: chiar m-ai speriat, omule, o clipă am crezut că tu ai sifilis...

În dreptul anticariatului lui Jean Pollak, îl ia de mână pe Nicu şi-l împinge înăuntru. Doi domni, unul în spatele celuilalt, cercetează un catalog cu coperţi largi. Cel din spate se desprinde şi le iese în întâmpinare. Ce plăcere!... Ce plăcere! Îi ţine mâna lui Dadu într-a sa tot timpul cât îi vorbeşte. Mă tem, zice, că am veşti proaste, dar ştiţi cum e: după ploaie, se arată soarele, nu că ploaia n-ar fi bună... Domnule Pollak, îl întrerupe Dadu pe un ton semioficial, uite cum facem, eu voi lipsi un timp din Bucureşti; îi dau colegului exemplarul meu şi, dacă între timp, apare oferta, o reţineţi pentru mine . Acum, o să-i arăt colegului lucrurile rare şi ispititoare din prăvălie. Clientul pe care l-aţi părăsit pentru noi dă semne de nerăbdare.
- Foa-foarte simpatic, observă Nicu.
- Un aristocrat desăvârşit, omule. A ţinut un anticariat renumit la Paris. Cataloagele lui erau celebre. Era cunoscut în străinătate ca un lord al cărţii rare. Şi, atenţie: pe cine îndrăgeşte, îl mobilează pe dinăuntru fără ca ăla să-şi dea seama când a-ncetat să mai fie ce-a fost.
- Cred că vrea să-ţi spună ceva, îi atrage atenţia Nicu.
Într-adevăr, anticarul, cu un ochi pe catalogul din braţele clientului, îl folosea pe celălalt să-i prindă privirea lui Dadu. Îl ia în primire pe Dadu cu un gest afectuos. Cu catalogul în braţe, domnul Pollak seamănă cu un sfânt, unul dintre aceia de pe tavanul din foaierul Teatrului Naţional. Mişcă degetul arătător ca o pendulă orizontală, pesemne atrăgea atenţia asupra unor imagini din catalog. Când şi când, întoarce privirea spre el şi îi zâmbeşte .
- Ce tot voia ăsta de la mine? îl întreabă pe Dadu la întoarcere. Mă bârfeaţi?
- Mi-arăta o gravură veche ce seamănă cu tine, de fapt voia să ştie ce hram porţi.
- Mergem! comandă Nicu.
- Aici putem vorbi în voie, se opune Dadu, fără forfota de pe stradă... Ziceam că am o treabă cu tine, una despre care să ştim doar noi doi. Se lasă însă cu o arestare...
- Dar nu mi-e frică, să laudă Nicu. N-ar fi prima oară.
- Foarte bine, deşi ar trebui să-ţi fie. Frica păzeşte pepenii. Îţi propun să pleci la Craiova.
- La procesul greviştilor de la Griviţa?
- Fără întrebări. Deocamdată... Ascultă ce-ţi spun eu. Duci nişte liste. Nu ştii ce conţin.
- Ba ştiu.
Duci nişte liste deci, insistă Dadu. Nu ştii ce conţin. În mod sigur vei fi urmărit. Vezi un cunoscut, nu-l cunoşti. Trei sferturi dintre cei care mişună pe-acolo sunt agenţi secreţi. Nu te fereşti, ţii mapa cu listele la vedere. Adică nu în sân, nu în fundul unui sac. Dacă vei fi arestat, spui adevărul cu cap şi coadă; cine eşti, unde locuieşti, părinţii, sora, fraţii, ai fost angajat să aduci la Craiova listele acelea, contra bani... şi spui şi câţi bani, patru sute. Spui tot ce crezi că te face credibil. Minţi într-un singur punct; îl descrii pe cel de la care ai primit pachetul, adică pe mine, invers decât sunt, cât mai plastic însă şi cât mai aproape de ţinuta unui spion. Dacă sunt slab, tu declari că sunt obez şi invers...
- Sunt foarte bun la asta...
- Nu mă-ndoiesc.
Caută un catalog, suficient de mare; îl aduce şi-l deschide larg; aidoma celui din braţele domnul Jean Pollak şi al clientului său. Vorbea şi-n timp ce vorbea întorcea paginile catalogului, dar tot ce făcea, făcea de ochii lumii, îi venea greu să se concentreze şi părea aşa, ca un om care ţine ceva ascuns sub cămaşă şi ce era ascuns îl frigea. Zicea că pentru a fi şi mai bun, e bine să ştie că dreptatea este de partea lui. Că asta îl face puternic şi viclean, adică de neînfrânt. În clipa aia, clopoţelul de la uşa de la intrare a clopoţit şi amândoi au întors capul într-acolo; domnul Pollak şi clientul său au întrerupt conversaţia, au închis catalogul şi s-au despărţit. Când lucrurile s-au liniştit şi noul client a părăsit şi el prăvălia, Nicu i-a spus să termine ce are de spus, fiindcă oricum tot vor intra clienţi. Şi Dadu a zis, bine, dar că nu e simplu. Clipea des din ochi şi îşi muia buzele uscate şi negre,de parcă băuse cerneală. Că mişcarea sindicală nu este ilegală; încă nu este ilegală şi totuşi ei sunt urmăriţi, arestaţi şi băgaţi în puşcării în numele democraţiei şi al libertăţii de exprimare, pentru ce gândim, înţelegi? zicea, doar pentru ce gândim, de parcă ar există un cântar şi ca la piaţă îţi pui gândurile pe cântar şi cântarul zice ăsta e un gând care are dreptul la exprimare, ăstălalt nu-i de ajuns de uşor ca să-l ţină curentul majoritar şi o dată la o razie în şatră ăia de-ntorceau totul cu fund-n sus, au găsit la el o broşură a lui Leon Blum, socialist fracez, nu era a lui, o găsise pe stradă şi n-apucase s-o citească şi, fiindcă i-au confiscat-o, a căutat-o la mai multe anticariate până ce domnul Pollak i-a făcut rost de ea cu consemnul de a nu spune de la cine o are şi că ei nici măcar nu recunosc faptul că e interzis să citeşti ce-ţi place sau te face curios, inventează alte chestii. Domnul Pollak are copia de pe o declaraţie a unui fost ministru de Externe; ea circulă fără ştiinţa acestuia, deşi tipul a făcut parte din guvernul lor şi descrie fidel felul în care se obţine democraţia lor. Scoate din buzunar o hârtie, cu un scris de mână lăbărţat. Am copiat textul cât am putut eu de exact. Vino mai aproape, acoperă-mă. Iată-l:
„Mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor - se opreşte pentru a citi pe faţa lui Nicu impresia produsă de primele cuvinte - mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, deci, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de magistraţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită... S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegător, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. Îngrozită, populaţia se ascundea în pădure (...) Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie teribilă, de vulgaritate, de laşitate abjectă. Parea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului, prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului civil. Nici o conştiinţă nu s-a revoltat, nici un om de onoare nu s-a-mpotrivit. Simţeam în faţa acestei laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit când, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Câte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de simţ al dreptăţii şi demnităţii individuale”. (Ministrul Grigore Gafencu - Memorii)

A împăturit hârtia, a vârât-o în buzunarul catalogului şi l-a privit ca şi cum totul era atât de clar că nu mai era nevoie de cuvinte în plus, şi-a zis că pentru el lucrurile astea au fost clare din clipa când şi-a dat seama că lumea părinţilor săi nu este şi lumea în care vrea să trăiască el, că lumea asta e clădită pe o înşelătorie şi că democraţia, pentru a funcţiona ca democraţie, trebuie pusă pe roţi de către oameni rotunzi şi nu pătraţi, corecţi, ca atunci când spui roţi, să fie roţi, adică rotunde, nu când dai să-mpingi la ele, să se prefacă în bâte, şantaj şi corupţie... Că şatra lui funcţionează fără legi scrise de mii de ani; ştie el de ce? - fiindcă la temelia ei ţiganii pun solidaritatea - nu împilarea, nu hoţia, nu înşelăciunea... Şi că dacă a auzit de Marx, fiindcă, ascultă ce-ţi spun, zicea, credinţa lui Marx e că o lume dreaptă poate funcţiona având ca roţi solidaritatea, bagă la bilă asta... În lume, astăzi, doar Stalin merge pe ideea asta, dar că n-a citit nimic de el, vorbeşte doar din ce i-a povestit domnul Pollak, şi ca el să-şi dea seama de ce doar Stalin, domnul Pollak i-a povestit despre un puşti ca el, Pavel Morozov; pus s-aleagă între Cauză şi tatăl său, Pavka a ales cauza, fiindcă tatăl era doar al său, îm vreme ce Cauza, a tot poporul rus... A fost ucis de fratele tatălui.
Aşa se trăieşte, aşa se moare, a-ncheiat el... Şi-a dat un pumn în perete cu toată puterea lui. Şi-a scos hârtia din buzunarul catalogului şi-o tot învârtea în mână, cum ai spune, iată dovada, iată adevărul!
Iar el a zis, aşa cred şi eu, de ce trebuie s-aminteşti mereu de- de- de şatră?
Adică nu crezi că am trăit doi ani, aproape doi ani, într-o şatră?, s-a mirat Dadu, de parcă era un lucru atât de evident încât doar un ageamiu s-ar mai putea îndoi de adevărul său. Dar poate ai dreptate, a zis. În afară de familia mea, de mama, tata şi fratele meu, puţin sunt dispuşi să creadă.

Trăise doi ani, aproape doi ani, într-o şatră ca toate şatrele. Când l-au găsit părinţii, cu ajutorul informatorilor Poliţiei, au încercat să-l reintegreze în societatea lor. Şi dacă n-ar fi arătat că e hotărât să se sinucidă, mamă-sa mai ales - mama sa a fost şi este în continuare profesoară de limba română la Sibiu, o femeie sensibilă, cultă - a ştiut că nu se preface şi i-a îndemnat şi pe ceilalţi să-l lase să decidă singur.

S-a îndepărtat câţiva metri, nehotărât şi confuz, a făcut câţiva paşi spre ieşire, s-a-ntors, şi aşa de câteva ori, ca şi cum s-a rătăcit şi nu mai recunoaşte locurile.

Şi când s-a stabilizat într-un loc a zis: nu-ţi poţi închipui ce fel de vis am trăit. Citea tot ce-i cădea în mână. Şi nu doar poeziile lui Eminescu le ştie pe dinafară, ci şi proza acestuia, mare parte din ea, Geniul pustiu, Sărmanul Dionis - în mod deosebit Sărmanul Dionis, via domnul Pollak. Fiindc-o dată i-a povestit întâmplarea care l-a dus în şatră şi iubirea pe care o împărtăşea cu Mihăica, aşa o chema pe fata lui, Zamfira, şi domnul Pollak, după ce l-a ascultat fără nicio remarcă, - domnul Pollak nu pune niciodoată întrebări, dacă-l interesează ce-i povesteşti îţi răspunde cu o carte care să te lumineze,- ascultându-i deci fără o vorbă povestea de dragoste pe care o trăia, domnul Pollak a dispărut o clipă şi s-a întors cu Sărmanul Dionis, i-a dăruit volumul fără nicio obligaţie, îl mai are încă şi o să i-l dăruiască lui, el aşteaptă un exemplar asemănător...

Şi că o vară a fost Dionis. Dionis era un tânăr visător incurabil, spunea că omul este atotputernic şi poate să caute în sine împlinirea visului său. Trăia într-o casă veche, dărăpănată, ascunsă în mijlocul unei grădini pustii. Camera de la etaj pe care o ocupa Dionis avea pereţii negri de şiroaie de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var. Mobilierul simplu şi stivele câtorva sute de cărţi, vechi şi ele, completau peisajul. Totul părea a-l izola pe Dionis.
- Eşti atent ?
- Spune !
Dionis face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac; devine călugărul Dan din Iaşi pe vremea lui Alexandru cel Bun, discipol al dascălului Ruben. Dan iubeşte pe Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn şi reuşind să-şi înlocuiască umbra şi să intre în posesia eternităţii lui primordiale o ia cu sine şi pe iubita lui şi călătoresc împreună spre lună într-o voluptuoasă şi lungă îmbrăţişare. Clipa devine veac, iar Pământul este prefăcut într-un mărgaritar şi atârnat în salba iubitei. În această natură feerică Dan şi Maria trăiesc într-o veşnică desfătare, într-o sărbătoare continuă. Când călugărul Dan, bucurându-se de forţe nelimitate, are cutezanţa de a presupune ca s-ar fi identificat cu însuşi Dumnezeu “oare fără să ştiu nu sunt eu însumi Doamne?” se produce o fantastică prabuşire cosmică în abis. Dan şi Maria sunt proiectaţi în haos şi Pământul îşi recapătă dimensiunile iniţiale. Ca dintr-un vis, personajul se trezeşte sub forma reală, a lui Dionis. Trezit din visare, Dionis vede printre perdelele albe de la fereastra casei vecine o fată cu chipul blond care cântase înainte ca el să adoarmă şi se hotărăşte să-i scrie…

Mie nu-mi place, a zis Nicu, ştiu că e frumos, dar nu-mi place ; eu vreau să t-t-trăiesc pe pământ, cu oameni, cu solidaritate, cu luptă împotriva nedreptăţii… N-o să citesc cartea ta…
N-o citi şi gata ! s-a supărat Dadu. Eu am trăit-o. Cum aş fi putut s-o înfăţişez altcuiva decât mamei? I-am spus ceva, însă, fireşte, departe de ceea ce a simţit Eminescu visând. I-am spus că sunt bărbatul care va iubi o singură femeie în viaţă, că n-aş putea iubi de două ori, şi de-aş putea, aş refuza - iubirea desăvârşită este iubirea pentru o singură femeie.
Te-ai întors totuşi?...
I-am scris mamei… Am zis: i-am spus? - am greşit.
Nicu era încă la vârsta când nu suporta despărţirile.
Dar o să te-ntorci, aşa-i ?
Nu. M-aş întoarce ca să mă vadă murind; nu merită să le fac una ca asta.
Te-ai însurat ?...
Nu. Dacă ar trăi, ar împlini doar 17 ani.

Nicu întârzia; domnul Rusescu a dat o declaraţie la Poliţie, imediat după greva ceferiştilor de la Griviţa, prin care lua cunoştinţă că fratele Niculinei Rusescu, nevasta sa, are un comportament social necorespunzător, atentează la liniştea publică, provoacă dezordine în societate, ia apărarea unor elemente declasate şi îşi asumă responsabilitatea pentru comportamentul acestuia acasă şi în societate. Şi iată-l că nu ştie de unde să-l ia şi ce face; poliţistul care-l are în grijă poate sosi dintr-o clipă în alta ; se vede ridicând din umeri, dând din mâini neputincios, n-are nicio scuză - amendă ! Când apare Nicu, dă în clocot, se repede şi fără niciun unde-ai fost, derbedeule, până la ora asta?!, îi trage două perechi de palme, asta că sa ţii minte, i-a spus, ne bagi în bucluc şi pe mine şi pe sor-ta, catapeteasma mă-sii de viaţă !

-Ne-ne-nene, i-a răspuns Nicu, eu o să fiu S-s-stalin al României.

Nicu a ajuns la Scorniceşti, satul natal, escortat de un jandarm. Temerea lui Dadu s-a adeverit: la Craiova a fost arestat. Cercetarea a decurs ca la carte: nume, prenume, părinţi, adresă... tot, tot. Când a fost să-l descrie pe cel de la care a primit banii şi pachetul a făcut-o cu talent şi convingător, potrivit înţelegerii. Consiliul de Război al Corpului ll Armată, convins de sinceritatea naivă a inculpatului, l-a pus în libertate. Cum la Bucureşti mai fusese o dată arestat pentru dezordine în timpul evenimentelor de la Griviţa 1933, a fost expulzat din Bucureşti şi dat în grija părinţilor. Hotărârea a fost executată prin expediere, din post în post, de jandarmi. Mama Lixandra a semnat de primire şi s-a pus pe plâns; de ruşinea vecinilor şi de durerea de a-l vedea tocmai pe necăjitul familiei cu picioarele însângerate, slab, murdar şi mut. Şi, desigur, bătut. Satul şi-a trimis iscoada în recunoaştere - pe Oiţă, prieten şi vecin cu familia Ceauşescu. Ultima oară când îl văzuse mama Lixandra, în urmă cu patru-cinci ani, Oiţă era pipernicit şi la fel de însingurat ca şi Nicu. Iată-l bărbat şi cu un surâs neplăcut în colţul gurii - de păcătos.
- Ce să fac mă, Oiţă, bogdaproste de întrebare. S-a abătut nenorocirea peste noi, mamă, asta fac.
- Da’ ce-a făcut, bre?
- Cine ştie, mamă? El nu vorbeşte, jandarul nu ne-a spus; s-a dus Andruţă la primărie, da’ nici acolo nu se ştie mai mult: dezordine, cică. S-o fi bătut cu careva.
Andruţă revenise, dar nu cum a plecat. Plecase hotărât să ceară explicaţii; s-a-ntors posac şi băut.
- Vorbeşte, omule, de-aia ţi-a dat Dumnezeu gură! Nu cumva te-ai dus băut la primar?
- Grijania mamii lui de copil!...
- Să nu-l baţi, omule, şi-aşa e bătut de Dumnezeu...

Nicu îşi petrecea ziua pe malul înalt deasupra râului Plapcea, departe de ochii oamenilor şi mai ales ai foştilor colegi de şcoală; ce faci, mă, Pa-pa-sează, aşa era poreclit, Pa-pa-sează, în batjocură. Jucau fotbal în curtea şcolii, cu o minge de cârpă - şomoioage vârâte într-un ciorap legat cu sfoară- pa-pa-sează, mă, striga şi aşa i-a rămas numele.

Dimineţile, vântul adia lin. Apa râului secase mult, nicăieri adâncimea nu depăşea talia unui om. Pe malul celălalt, sătenii arau în luncă şi din când în când îşi adăpau boii. În sus, se vedea pădurea de mesteceni, cu cerbi, iepuri şi porci mistreţi în hăţişurile din spate. Mai jos, femeile îşi spălau rufele, încărcau ulcioarele cu apă.

Seara, venea la culcare; îi găsea pe ai săi, în jurul mesei rotunde din mijlocul camerei, fără scaune, pe fund, întingând dumicaţi de mămăligă în cratiţa cu rântaş, stătea câteva clipe în picioare, ascultându-le hăpăiturile, - mama Lixandra se ridica de la masă, să-i facă loc. El dădea din cap, că nu.
- Lasă-l, îi poruncea Andruţă, nu vrea, lasă-l, să nu-l las eu cu biciul, grijania mamii lui!
Aşa au trecut zece zile. În a unşpea, tatăl Andruţă a luat boii şi pe Nicu şi-au plecat la târg la Potcoava. Pe partea dreaptă a drumului, o şatră de ţigani îşi începea programul de dimineaţă; ţigăncile îşi aşterneau preşurile şi cârpele pe acoperişurile de rogojină pentru a le aerisi. Au ieşit şi porcii de după corturi. După frigul din timpul nopţii, se simţeau bine în soarele blând al dimineţii. Tocmai atunci au zbughit-o dintr-nu cort mai mulţi câini lătrând spre porci până ce i-au izgonit. Nicu s-a oprit să observe viaţa care se punea în mişcare, în timp ce tata Andruţă îşi urma calea spre târg, fără habar de ce-i în jurul său. O fată i-a atras atenţia - nu avea mai mult de 14-15 ani; cu trăsături plăcute, culoarea tenului ca pământul arat şi afânat, foarte frumoasă. Părea intelgientă, deloc timidă; ochii mărturiseau un suflet curat şi o minte senină. Sta în picioare şi ţinea un prunc în braţe; ia aminte la prezenţa lui şi-l priveşte cu o fire sinceră, simplă. Trupul, uşor înclinat de la mijloc, desenează pe fundalul albastru al cerului o frumuseţe stranie. Îl putea atrage şi, desigur, s-a gândit la romanţa lui Dadu. Lângă ea, o femeie are-n poală capul unei copile - o dezpăduchează cu unghiile lipite. Îi face semn din degete fetei cu pruncul în braţe, la despărţire, şi ea-i răspunde la fel .

Îl ajunge pe tata Andruţă din urmă, acesta nu dă semne că i-ar fi simţit lipsa. Mână boii care merg fără nicio tragere de inimă. Ca şi cum ar simţi că soarta lor de până atunci, monotonă, dar uşoară, se va schimba într-un fel neştiut. Stăpânul lor nu stă la tocmeală. Cere preţul, îl primeşte, opreşte câteva bancnote pentru el, pe celalalte i le întinde lui Nicu.
- Ia-le şi împlineşte-ţi rostul; eu mai mult nu pot să te-ajut. Îi îndeasă banii în buzunarul hainei şi pleacă. Nicu rămâne locului, cu gura-căscată.
Criza mondială provocase căderea catastrofală a preţurilor la produsele agricole şi trimisese satele româneşti dincolo de limita imaginabilului.Tata Andruţă alese pentru el şi familia lui să moară de foame decât să-şi vândă boii. O făcea acum, şi doar Dumnezeu ştia de ce.

IMPORTANT!!!

Întrucît cartea nu a fost încă predată la editură, toate opiniile şi comentariile sînt extrem de preţioase pentru a putea face eventuale mofificari. Cu mulţumiri.