Întrebarea zilei

Cât să credem în ghicitoare?

Provocare: Sentinţa adresează cititorilor o întrebare pe zi. Se încumetă cineva să răspundă?

Am fost la o ghicitoare o singură dată. Într-o excursie la Predeal. Câteva colege m-au rugat să le însoţesc. Şi am făcut-o. Pentru că nu credeam în ghicit, nu mai ţin minte ce prorociri mi-au fost făcute. Am reţinut doar reacţia colegelor: una exuberantă. Mai tot ce aflaseră se potrivea ca mănuşa. Mai târziu am încercat eu însumi arta ghicitului. În glumă. La o petrecere. Ieşeam pe balcon cu câte o doritoare, ceaşca de cafea în mână, şi peroram. Rezultatul a fost un dezastru. Pe unde te-nvârteai, dădeai peste o „clientă” de-a mea bocind sau, dimpotrivă, povestind cu lux de amănunte , măi, nu glumesc, parcă citea în sufletul meu, zău, zicea.
Sigur, nu există pe lume două fiinţe identice. Şi totuşi, suma trăirilor , adaptată la fiecare epocă în parte, cuprinde aceleaşi bucurii, dureri, temeri, nostalgii, gelozii, invidii, pofte adultere, înamorări la prima vedere, trădări, răzbunări, fericiri, de mii de ani. De mii de ani, oamenii suferă, se îndrăgostesc, se urăsc, se invidiază, se gelozesc la fel.
Talentul unei ghicitoare din naştere constă nu în a ghici ce ne aşteaptă, ci cine suntem, cărei tipologii umane aparţinem. În faţa unei ghicitoare autentice, ne aşezăm ca în faţa unei oglinzi veridice. Vedem cine vrem să fim, ce dureri avem, ce sensibilităţi ne pasc, ce dureri, ce nostalgii ascundem. Într-un cuvânt: ne descoperim. Ghicitoarea ne dă cheia în care să ne citim. Şi abia de aici încolo începe greul. Autoanaliza. Cu întrebări de felul: De ce mi-a plăcut când ghicitoarea mi-a spus că sunt frumos şi am succes la femei? Eu ştiu că nu e chiar aşa. În ce tipologie mă împinge flerul ei înnăscut?...
O emisiune recentă la televiziune ne-a adus faţă în faţă cu mai multe ghicitoare. Nu fără maliţiozităţile aferente: pudibonde, arogante, troglodite. Trebuie impozitate sau nu? Sunt escroace sau nu? Să credem în ce ne spun sau nu?
Eu aş zice că modul folositor de a privi ghicitoarele este de a pleca de la realitatea că ele există, că sunt frecventate, că orice am spune despre ele nu vor înceta să stârnească interesul. În consecinţă, putem porni de la ideea că datoria societăţii este aceea de a controla şi asigura salubritatea acestei grupări umane? De a-i da întrebuinţarea cuvenită? Integrind-o, nu alungând-o în detrimentul ambelor părţi?